După ce, la 29 iunie, consilierii Sectorului 4 au schimbat numele Liceului Tehnologic „Mircea Vulcănescu“, scoţînd referirea la cărturarul interbelic, urmare a presiunii exercitate de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“ INSHR), sute de persoane au semnat un protest împotriva celor întîmplate. Între aceștia, scriitori, academicieni, ziariști, unii, personalități de calibrul lui Virgil Nemoianu, alţii, jurnaliști toxici precum Victor Roncea.
Protestul condamnă plasarea, şi astăzi, a lui Mircea Vulcănescu între criminalii de război, precum hotărîse în 1948 o instanță ilegitimă. Invocarea de către conducerea INSHR a verdictelor date de Tribunalul Poporului ar reprezenta, scriu semnatarii, o desconsiderare a principiilor statului de drept și o implicită relegitimare a regimului comunist. „Atentatul la memoria [marelui] cărturar“ este cu atît mai sfidător cu cît îl privește pe „unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai generaţiei interbelice“ și un „martir al puşcăriilor stalinisto-dejiste“. Luînd act de „răul făcut“, protestatarii cer „schimbarea actualului cadru legislativ avînd ca referinţe legea 217/2015“ și reformarea INSHR, „care nu asigură standardele de profesionalism cerute de împlinirea importantelor atribuţii ce-i revin“. Voi urmări consistența acestor idei.
Detalii din timpul procesului lui Mircea Vulcănescu
Activitatea dusă de Institutul „Elie Wiesel“ în scopul eliminării numelui lui Mircea Vulcănescu din spațiul public este consecința asumării de către această instituţie a doctrinei dezvoltate în Raportul final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România. Deși recunosc stîngăciile și erorile verdictelor din anii ‘40, înclinaţiile tribunalelor spre politizare, autorii Raportului final susțin existenţa unui „temei legal“ în cazul proceselor criminalilor de război şi principiul că acest temei „nu poate fi astăzi desconsiderat […] pe considerentul că au fost procese comandate sau făcute de comuniști“.
Procesul lui Mircea Vulcănescu oferă un adevărat test al valabilității principiului enunţat mai sus. În cazul lui, verdictul contrazice de la început o altă susținere a Raportului final, și anume: „Un element deosebit ce trebuie subliniat în acest context este faptul că procesele au analizat culpabilități individuale, trăsătură definitorie oricărui stat de drept, și nu a recurs la culpabilizarea colectivă“.
Or, instanţele care s-au succedat nu au reușit să-i găsească nici o responsabilitate personală. Din fericire, dosarele de la CNSAS ne oferă astăzi accesul la avatarurile acestui proces şi putem face, astfel, aprecieri în completă cunoştinţă de cauză. După circa o jumătate de an de la începerea anchetei, la 19 septembrie 1946, Procurorul delegat la Curtea de Apel București a stabilit că nu există nimic care să confirme acuzele la adresa învinuitului. Participarea lui Mircea Vulcănescu la ședințele Consiliilor de Miniștri, în calitate de subsecretar de stat, nu constituie o vinovăție, căci „Nici declararea, nici continuarea războiului, nici politica generală a Guvernului și nici deportările nu se dovedesc a fi fost hotărîte de vreun Consiliu de Miniștri din cele la care învinuitul a participat“. Cu atît mai puţin poate fi incriminată intervenţia lui Mircea Vulcănescu „în favoarea populației evreiești, ca aceasta să-și recapete dreptul de a-și desfășura […] activitatea profesională ce le fusese răpită de legile rasiale anterioare“. În ce priveşte acuzaţiile în chestiunile economice, „dimpotrivă, toate faptele sale au fost exact potrivnice celor sancționate de aceste texte, învinuitul apărînd cu competență și îndîrjire interesele românești ce-i fuseseră încredințate, împotriva oricăror încercări de aservire față de străini“ (Arhiva CNSAS, Alexandru Marcu și alții, DP 000232, vol. 15, ff. 253-255).
În ciuda acestei hotărîri de închidere a cazului, deşi nu a fost depus vreun recurs în timpul legal, Curtea de Apel București a reluat procesul.1 Tulburaţi de acuzaţii, mai multe personalităţi, care îl cunoscuseră pe cărturar de aproape, au depus mărturii în favoarea lui. Dimitrie Gusti a vorbit despre Mircea Vulcănescu ca despre „unul dintre cei mai buni asistenți ai mei. Pe cînd era subsecretar de stat ținea seminarul de etică kantiană la Facultatea de Litere din Bucureşti“2. Consilierul de la Curtea de Conturi, Eugen Bălan, a amintit că Vulcănescu „a votat contra Constituției de la 1938. Nu l-a considerat nimeni ca un șovinist“3. Profesorul Vasile Băncilă a mărturisit că pe cînd ocupa funcţia de director al învățămîntului secundar, Vulcănescu a insistat pe lîngă el pentru angajarea lui Mihail Sebastian4. Chiar şi Eugen Cristescu, fostul șef al serviciului secret din președinția Consiliului de Miniștri, invoca la 18 decembrie 1947 un detaliu în favoarea inculpatului: Mircea Vulcănescu știa că Mihai și Ion Antonescu au dus tratative pentru ieșirea României din război din iarna anului 19425. Chiar şi Henry H. Stahl, un cunoscut antifascist, a adresat completului o scrisoare de susţinere.
Verdictul
I-a rămas Curţii de Apel București să îl condamne pe Mircea Vulcănescu pentru o vină colectivă. Recunoscînd că acuzatul a intrat în guvern ca tehnician, judecătorii au apreciat că „totuși această calitate nu-l poate apăra de responsabilitate, deoarece răspunderea ce se degajează în cadrul legii 312/1945 [pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război] privește pe aceia care au participat la opera de guvernare și această participare nu este în funcție de calitatea în virtutea căreia a intrat și a făcut parte din guvern, ci este legată exclusiv de participarea la guvern“6.
Despre ce a însemnat intrarea în guvernul Antonescu, Mircea Vulcănescu a explicat într‑unul din interogatoriile sale: „Am intrat în guvern [la 27 ianuarie 1941] într-un moment grav – poate unul din cele mai grele momente din istoria noastră – în care Românii se luptau între ei pe străzile Bucureștilor… […] conștient de ce fac și responsabilitățile pe care mi le asum, considerând că sarcina guvernării, în acele împrejurări, era mai curînd o îndatorire de felul obligațiunilor militare… […] În acel moment, România nu era încă în război; iar eu, personal, speram încă într-o victorie anglo-saxonă […] Am fost chemat la telefon, a doua zi după rebeliunea din Ianuarie 1941, la ora 5 dimineața, din partea Mareșalului Antonescu, pe care nu-l mai văzusem decît o singură dată în viață (la o ședință tehnică de lucru…). Mi s-a cerut să răspund dacă accept postul de subsecretar de stat la Ministerul Finanțelor. Mă trezisem tocmai dintr‑un vis urît și membrii familiei mele mi-au făcut o mare opoziție. Am cerut timp de gîndit. […] După care m-a sunat Dl Cretzianu. Am scris lui Mihai Antonescu o scrisoare în care arătam că înțeleg să mă supun şi consider invitaţia «ca pe un ordin militar» – și sînt gata să depun jurămîntul“7.
Revin la faptul că dosarele de la CNSAS infirmă implicarea cărturarului devenit secretar de stat în acțiuni contraevreiești. Din contră, a obținut revenirea evreilor în posturile lor profesionale, precum notase deja delegatul procuror în 1946. A intervenit personal, acolo unde a putut (la Institutul de Statistică și la alte ministere), pentru angajarea evreilor care aveau o specialitate8. Acest comportament era coerent cu toată atitudinea sa anterioară războiului. Mircea Vulcănescu protestase contra violențelor antisemite din universități (comunicatul din Adevărul, în 1922) și a scris împotriva arderii cărților de către hitleriști, după venirea lor la putere.
Martorii perioadei sînt unanimi în a-l plasa între democraţi, într-o poziţie care i-a făcut pe extremiştii de dreapta să-l clasifice „de stînga“, iar pe militanţii de la cealaltă extremă, „de dreapta”. Universitarul timișorean Emanuel Copilaş punctează critica adusă de către cărturar „derivelor ideologice şi, ulterior, administrative ale legionarismului“ (Emanuel Copilaş, „România interbelică – noi evaluări“, în Revista română de sociologie, anul XXVIII, nr. 1–2, Bucureşti, 2017, pp. 79–86). În ciuda documentelor, mărturiilor şi comentariilor informate, vînătorii săi de astăzi îl acuză pe Mircea Vulcănescu, preluînd judecata instanţei comuniste de a fi „militat pentru hitlerism“ şi de a fi „continuat războiul“9.
A fost Vulcănescu „unul dintre cei mai străluciţi reprezentanți ai generației interbelice“?
Validitatea sau nevaliditatea acestei susţineri a semnatarilor protestului nu are importanţă directă pentru aplicarea Legii nr. 217/ 2015. Dar are relevanţă pentru miza înfruntării în jurul memoriei lui Vulcănescu. Asupra importanței operei cărturarului există opinii diferite. Universitarii de astăzi sînt mai reţinuţi. În timp ce, pentru semnatari, Dimensiunea românească a existenţei este o carte capitală, pentru alții (vezi volumul lui Adrian Miroiu, Fuga de competiție10), ea reprezintă o propunere filozofică discutabilă. Făcînd retrospectiva operei, Emanuel Copilaş concluzionează: „Vulcănescu a fost o personalitate complexă, în care se recunosc, în diferite dozaje, tendinţele majore şi deseori contradictorii ale epocii. Cele mai mari contribuţii teoretice ale acestuia rezidă, probabil, în deconstruirea raportărilor insuficient de empatice (şi excesiv de empirice) la satul românesc, respectiv, în perceperea adecvată a interbelicului“11.
Între oamenii de cultură apropiați epocii interbelice, domină aprecierile apologetice. Ştefan J. Fay l-a calificat „om de anvergură europeană, de vastă cultură şi inepuizabilă inventivitate“. Un editor l-a numit pe Vulcănescu „o figură renascentistă“. Emil Cioran îl evoca drept „o excepţie uluitoare”, cel care evitase „blestemul nostru comun“. Şi mai departe: „Poate părea fără sens să afirmi, cu privire la un spirit cu adevărat universal, că nu gustase din fructul blestemat. Acesta trebuie să fi fost totuşi adevărul, întrucît cunoaşterea sa prodigioasă era dublată de o asemenea puritate cum n-am mai întîlnit niciodată”12.
Fusese cu siguranţă un foarte bun economist. Nu doar că ajunsese director general al Vămilor la 31 de ani şi i se ceruse insistent să devină secretar de stat la Finanţe în guvernul Antonescu, dar comuniştii l-au scos în 1946 din închisoare şi l-au trimis la Paris, să asiste delegaţia română la negocierile asupra clauzelor economice.
Se adaugă tragismul sorţii sale, pieirea în plină putere, la vîrsta de 48 de ani, în temniţele comuniste, din cauza tratamentelor inumane la care a fost suspus. Sursele existente vorbesc despre un comportament demn în perioada anchetelor, a condamnării și a recluziunii. Cît din opera sa poate fi valorificat astăzi este un subiect deschis. Sigur rămîne faptul că Mircea Vulcănescu reprezintă o legendă, este perceput ca una dintre figurile etice, luminoase ale istoriei culturale româneşti a secolului al XX-lea.
A fost cărturarul un „martir“?
Protestul îl numește pe Mircea Vulcănescu „martir al puşcăriilor stalinisto-dejiste“. Cărturarul nu a fost un martir, ci o victimă, alături de nenumăratele victime ale regimului stalinist. A fost arestat şi condamnat prin încălcarea cerinţelor elementare ale actului de justiţie. Regimul de detenție în sine însemna o tortură. Martiri sînt cei care au ales să moară, în loc să trăiască, cînd compromisul cerut de către autorități era contrar propriei lor conștiințe. Martiri au fost episcopii Bisericii Unite cu Roma (Greco-Catolică), care au refuzat trădarea Bisericii lor. Martiri au fost atîția necunoscuți, care au înfruntat torționarii, știind că-i așteaptă sfîrșitul, protejîndu-i pe alții.
Există astăzi o inflație a cuvîntului martir și este contraproductivă. Îi diluează semnificația, căci pune în evidență unele victime, punîndu‑le în umbră pe altele, din motive pur ideologice. Dă argumente celor care invocă arbitrariul martirologiei pentru a scuza crimele comuniste și responsabilitatea ideologiei care i-a dat naștere. Abate atenția de la problema recunoașterii statutului de victimă și a atitudinilor la care acest statut obligă societatea și autoritățile. Oferă încă un instrument Patriarhiei Române, ale cărei declarații, că mulții morți ai comunismului „s-ar fi jertfit pentru apărarea valorilor creștine și naționale“, le parazitează fără jenă drama. Acest viol asupra identităţii victimelor devine, încet-încet, politică de stat, de vreme ce a ajuns doctrina practică oficială a IICCMER sub preşedinţia lui Radu Preda şi, iată, principiu al promovării „Zilei naţionale de cinstire a martirilor din temniţele comuniste“, printr-o lege votată în Parlamentul României (Legea 127, din 30 mai 2017); citez din expunerea de motive a celor 34 de deputaţi care au iniţiat proiectul de lege: „[…] întemniţaţii penitenciarelor comuniste şi-au apărat cu preţul vieţii atît credinţa, cît şi idealul românesc“.
Cît de „vinovată“ este Legea 217/2015?
Protestul readuce în atenția publică Legea 217/ 2015, care generase acum doi ani un număr considerabil de polemici. De remarcat, de această dată nu se face referire doar la lege, cum se întîmplase anterior, ci la „cadrul legislativ avînd ca referinţă legea 217/2015“. Este o nuanță importantă, căci pe spatele actului normativ din 2015 au fost puse responsabilități pe care acesta nu le avea. Problemele de fond ridicate de critici erau prevederile OUG nr. 31/ 2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvîrşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii. Restricțiile puse prin ordonanţa de urgenţă din 2002 exercițiului unor libertăți fundamentale, precum libertatea de exprimare și asociere, acolo au fost inițiate, și nu prin amendamentele din 2015. Legea 217/2015 a însemnat chiar o ameliorare. A dispărut referirea la „crima împotriva păcii“, folosibilă și folosită anterior pentru condamnarea celor responsabili pentru războiul de recuperare a Basarabiei13. Precizarea a ceea ce înseamnă „Holocaustul românesc“ a fost bine-venită, de vreme ce tema dusese la confuzii chiar între jurişti. Perioada acoperită de Holocaust a fost stabilită mai rezonabil (între 1940 şi 1945), și nu în sensul excesiv al doctrinei dezvoltate de Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România (anii 1933-1945). Faptul că legionarismul intră în categoria doctrinelor fasciste e indiscutabil pentru cunoscători. În acest sens, excesul de normativism în tratarea trecutului fascist al României este o problemă a OUG nr. 31/2002, şi nu a Legii 217/2015.
„Cazul Vulcănescu“ nu rezultă însă din restricționarea unor libertăți fundamentale pe motive de tratare a trecutului. Ci de includerea în spațiul public a unor simboluri ale memoriei. Or, acesta este și domeniul în care apare firească o lege de reglementare a ridicării sau a menţinerii în locuri publice de „statui, grupuri statuare, plăci comemorative referitoare la persoanele vinovate de săvîrşirea infracţiunilor de genocid contra umanităţii şi de crime de război“ (art. 12, Legea 217/2015). Voinţa reglementării „bunurilor simbolice colective“ prin lege este legitimă. Ceea ce nu înseamnă că actualele prevederi sînt coerente și drepte.
Este oare nevoie de reformarea Institutului „Elie Wiesel“?
Institutul „Elie Wiesel“ a fost actorul-cheie în evenimentele legate de adoptarea Legii 217/2015 și, cum spuneam, amendamentele sînt mai inteligente decît fostele articole. A reprezentat forța instituțională de opunere la prezența în spațiul public a însemnelor de glorificare a unor politicieni, ziariști și oameni de cultură acuzați de antisemitism.
Pentru tema „reformării“, ar putea fi surprinzător, dar în conformitate cu hotărîrea care i-a dat fiinţă, în anul 2005, competenţele Institutului sînt destul de limitate. Ele rezultă din obiectivul „identificării, culegerii, arhivării, cercetării și publicării documentelor referitoare la Holocaust, în rezolvarea unor probleme științifice, precum și elaborarea și implementarea de programe educaționale privind acest fenomen istoric“. De abia în 2014 s-a adăugat o nouă funcţie: „inițiază […] și avizează proiecte de acte normative în domeniul său de activitate“, dar şi aceasta e circumscrisă la obiectivul amintit. Activitățile de combatere a antisemitismului pe care și le asumă Institutul „Elie Wiesel“ intră de fapt sub autoritatea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării. Avînd în vedere atitudinile din societatea românească față de Holocaust, dorinţa ca INSHR să capete mai multe competenţe nu e lipsită de sens. Dar atîtea cîte sînt, INSHR are obligația să nu exceadă atribuțiile stabilite de guvern.
Responsabilitatea activităţii INSHR cade pe umerii directorului general al Institutului, căci el conduce întreaga activitate a instituției pe care o reprezintă. Or, carenţele profesionale ale actualului director au devenit de mult timp vizibile. Chiar dacă nu ar exista o problemă de profesionalism, prezenţa lui Alexandru Florian în fruntea INSHR ridică o chestiune mai adîncă: pînă la Revoluţie, actualul director general a fost un ideolog comunist, un apologet al ideilor lui Lenin, un susţinător al cultului lui Nicolae Ceaușescu. Ca şi cum aceasta nu ar fi suficient, Colegiul de Onoare [!] al Institutului include personalităţi precum fostul ofiţer de securitate Sorin Iulian şi fostul lider PCR, Ion Iliescu, astăzi trimis în instanţă sub acuzaţia unor crime împotriva umanităţii. O asemenea panoplie umană face ca acţiunile Institutului „Elie Wiesel“ să arate precum o răfuială a foştilor comunişti cu victimele lor.
Concluzii dincolo de detalii
De cîţiva ani, INSHR acţionează sistematic pentru eliminarea numelui „Mircea Vulcănescu“ de pe străzi, din unităţile şcolare, pentru scoaterea efigiilor, a busturilor ori a altor însemne publice dedicate lui. Institutul şi-a motivat intervenţiile sale în numele legii (OUG 31/2002, respectiv, Legea 217/2017). Argumentul face abstracţie de două aspecte. Mai întîi, de faptul că INSHR nu are competenţa de monitorizare şi denunţare ale aplicării legislaţiei. Nici în general, nici privitor la folosirea unor însemne legate de persoanele condamnate de crime de război.
Apoi, măsurile instituţiilor nu se supun „unei legi“, ci ansamblului normelor concurente. Despre cum tratăm trecutul sînt relevante „cadrul legislativ avînd ca referinţă legea 217/2015“, dar şi alte principii şi norme. Odată cu prăbuşirea regimului comunist, înainte şi după adoptarea legii fundamentale, anumite reglementări şi acte de natură juridică esenţial nedrepte au devenit caduce (nu a fost nevoie de abrogare sau răsturnare prin instanţe). Constituţia României a consacrat o astfel de logică a vieţii de stat enunţînd în chiar primul ei articol că dreptatea reprezintă o valoare supremă, în spiritul idealurilor Revoluţiei din Decembrie 1989.
Legislaţia pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război din anii ‘40 a fost plină de excese, iar instanţele comuniste au caricaturizat actul de justiţie. Există proceduri care permit instanţelor actuale să anuleze condamnările Tribunalelor poporului şi să îi declare nevinovaţi chiar pe responsabilii indiscutabili ai Holocaustului românesc14. Caracterul nefast al acţiunilor lui Ion Antonescu şi al celor care l-au ajutat în acţiunile genocidare este însă flagrant şi neîndoielnic. Ca urmare, o primărie, un consiliu local sînt îndrituite să ia măsuri de scoatere din spaţiul public a busturilor autorilor de crime, chiar dacă o instanţă i-a exonerat.
Dar şi reciproca este valabilă. Faptul că există condamnări ale nevinovaţilor care poartă semnătura asesorilor şi a judecătorilor din tribunalele de odinioară nu legitimează recunoaşterea şi relegitimarea deciziilor lor aberante. Este ultragiant să susţii, în anii 2000, că nişte articole pro-antonesciene, pro-mussoliniene şi pro-hitleriste sînt echivalente cu crime de război – precum se întâmplă în cazul lui Vintilă Horia. Ultragiantă este şi vînătoarea lui Mircea Vulcănescu, un democrat, un patriot şi un umanist. Aceste atribute sînt confirmate de întreaga lui viaţă, inclusiv de activitatea sa pe cînd funcţiona ca tehnician al guvernului Antonescu. A sfîrşit tragic şi iată-l, astăzi, vînat drept criminal de război.
Unele dintre campaniile, din luările de poziţie sau intervenţiile oficiale ale Institutului stimulează antisemitismul în România, în loc să-l scadă15. Ele umbresc semnificaţia Holocaustului, în loc să-i sublinieze gravitatea. Sper ca, peste cîţiva ani, astfel de obnubilări ale raţiunii, această debusolare a bunului-simţ, manifestate colectiv, să pară un vis urît.
____________________
1. Vezi primul motiv de casare (din cele 9) în recursul lui Mircea Vulcănescu: hotărîrea procurorului delegat prin care acesta fusese scos definitiv din cauză nu fusese atacată nici de către Parchetul General al Curții de Apel București, nici de Consiliul de Miniștri. Ea constituia, ca urmare, „autoritate de lucru judecat“ (Idem., f. 109)
2. Arhiva CNSAS, Alexandru Marcu și alții, DP 000232, vol. 1, f. 85.
3. Idem., ff. 90-91
4. Idem., f. 129
5. Idem., f. 102
6. Idem., f. 189.
7. Aceste afirmații au fost confirmate de martori (Arhiva CNSAS, Alexandru Marcu și alții, DP 000232, vol. 10, f. 121).
8. Idem., f. 131.
9. Arhiva CNSAS, Alexandru Marcu și alții, DP 000232, vol. 1, f. 189.
10. Adrian Miroiu, Fuga de competiție, Polirom, Iaşi, 2016, pp. 166-172.
11. Emanuel Copilaş, op.cit.
12. Citate din discuția avută de Emil Cioran cu fata filozofului, Măriuca Vulcănescu (Ștefan J. Fay, Evocarea lui Mircea Vulcănescu, Casa Românească/ La Maison Roumaine, Paris, iulie 2000).
13. Ocuparea de către sovietici în 1940 era un evident casus beli.
14. Procese de contestaţie în anulare a unor decizii din anii ‘40 au avut loc, dar interesant cum este, aprofundarea subiectului nu-şi are locul aici.
15. Desigur, şi fără aceste stimulente, ura manifestată pe site-urile legionaroide şi ortodoxiste e copleşitoare.
Organ (sau Organon?)… Eheu, ubi sunt vremile cînd se spăria gîndul să cugete la organ? Să îţi petreci viaţa aplecîndu-te, con amore indicibile, peste il Divo şi să-ţi faci motto existenţial din to give hell (e scris adînc…). Cum zicea prinţul cela din levantul boreal? Împlinire, thy name is naufragiu?
Paralela Mircea Vulcanescu – Mihail Sadoveanu. Desi a semnat zeci de condamnari la moarte ale rezistentilor anticomunisti si zeci de legi care spoliau romanii niciun roman nu a cerut damnatio memoriae pentru autorul tragicei istorii a Haiei Sanis. Cartile lui Sadoveanu sunt bibliografie scolara si numele sau il poarta scoli si biblioteci. Diferenta e cea dintre Iertare si Ura – vezi articolul lui Iorga de la finele lui iunie 1940.
Cind ajungi efuziv (e bine ca se mai intimpla!) e, poate, nimerit sa te astepti la dintre acelea… Mai jos, deci, penultimul rind, „de viata, a uneia „…
Să ai patron onomastic pe Ειρηνη şi să fii în stare de atîta ignominie, oh, pacifică, suavă, blîndă îmbăiere!…
Să fie clar, din nou: e înfiorător ce s-a întîmplat cu părinţii ori bunicii, fraţii, surorile unora (din cauza nazismului) pentru simplu fapt că au fost evrei ; dar să ai tupeul să susţii impenitent pînă în pînzele albe, contrar tuturor evidenţelor, că geamănul sau (roşu) întru malignitate şi, pe deasupra, gangsterism istoric la scară mondială, a fost un picnic ori o bătălie cu flori la şosea e, aşişderea, infamie. Să fii denunţător al unor “idei care ucid”, după ce o viaţă întreagă ai fost sacerdot al altora, la fel de ucigatoaare, cu a căror putere abuziv instituţionalizată ai schingiuit/mutilat generaţii de spirite tinere ( şi, har Domnului, încă mai trăiesc destui dintre cei care au avut “privilegiul “să cunoască nemijlocit “generozitatea întru idee”, “amenitatea”, pacienţa şi sapienţa de-a dreptul psalmice ale sacerdotului) nu e ceea francezii numesc să “en avoir du…boeuf “? Olimpian amnezic, să vii apoi să decretezi că ai drept dinastic de a arată cu degetul , a cenzura şi a tutela moral doar pentru că ai avut martirizaţi în familie? Dar alte familii ?!? Chiar dacă asta ai făcut, ai fost de carieră a body, mind and soul snatcher, noi încă nu sîntem (nu încă!) într-o lume din The invasion of the body snatchers.
S-a stins, la finele lunii trecute, o mare Doamna, Simone Veil, şi plecarea ei a fost însoţită de o profuzie de omagii obituare din toate părţile; ea, căreia, adolescentă, i-a fost dat să cunoască, în carnea şi sîngele ei, oroarea, a fost întrebată, la maturitate , cum poate fi atît de senină (n-a arătat cu degetul, n-a devenit procuror) după asemenea experienţă de viaţă. A răspuns: “Am decis, încă din lagăr, că vieţii mele nu i se va răpi libertatea spiritului şi seninătatea. Témoigner, c’est mon devoir (e datoria mea să mărturisesc), le reste ne m’intéresse pas…” O lecţie de viaţă al uneia : răul absolut nu îţi ia libertatea spiritului; a noastră: ” comunismul, viitorul luminos al omenirii”, ţi-o face pulbere. Ceea ce şi vedem , acum şi aici.
In anul 2000, Curtea Suprema de Justitie l-a absolvit de orice vina, l-a reabilitat pe ministrul de finante in guvernul Antonescu – Gheron Netta, care era superiorul lui Mircea Vulcanescu. Curtea Suprema „achita” pe Gheron Netta de „crime de razboi”. Ministrul Finantelor este achitat, subsecretarul de stat Mircea Vulcanescu poarta si azi stigmatul „crimelor de razboi”. Mariuca Vulcanescu n-a cerut reabilitarea in justitie a tatalui ei. Trebuia sa ceara la Tribunal o dovada si o Hotarare ca tatal sau n-a fost „criminal de razboi”. Oricum, este o rusine pentru Romania democratica a acestor ani ca trebuie sa-l convinga pe Alexandru Florian ca Mircea Vulcanescu n-a fost criminal de razboi, a dorit iesirea Romaniei din alianta cu Germania fascista si n-a fost nici legionar, nici antisemit. In 1952, Mircea Vulcanescu moare la Aiud, ucis de regimul comunist, fara o minima ingrijire medicala. Stiti oare ce crunta e o boala de plamani, ce dureri infioratoare provoaca?
Sînt totuși simptomatice aceste discuții pentru manevra de presă – cam grosolană, la o privire de sus – pusă în scenă de Gabriel Andreescu. Se ia un membru al guvernului totalitar al lui Ion Antonescu, un complice activ la persecuțiile din timpul Holocaustului, se înlătură toate informațiile negative despre individ, sînt atacați la persoană cei care solicită menținerea lui în oprobriu, se pretinde modificarea legii pentru a se reabilita infractorul.
Cînd unii cititori, cu nume și prenume, vin în sectorul de comentarii și aduc informații și dovezi despre falsul în derulare, ei sînt ironizați sau invectivați de niște vajnice pseudonime care luptă, cum altfel?, pentru demnitatea neamului.
Cam trist pentru un organ cultural cu pretenții.
Intr-o Serata TV, din 1995, Gabriel Liiceanu vorbeste despre cine a fost profesorul de marxism-stiintific Radu Florian. De fapt, disciplina pe care o preda se numea ”socialism stiintific”.
Inregistarea exista, ascultati de la minutul 4:30 referintele la Radu Florian, intregul fragment e o mostra de discutie libera si aplicata, inclusiv interventiile lui Iosif Sava.
Liiceanu – mult mai tanar si cu argumente, ponderat si punand punctul pe i in cazul Radu Florian, care, niciodata (niciodata!) n-a regretat ca a indoctrinat mintile studentilor. Dupa 1990, ne-a explicat ca a fost de stanga… Wow, chiar asa, discutam despre o stanga democratica luandu-l exemplu pe Radu Florian???
https://www.youtube.com/watch?v=qKt3vJTvy9g
@lucid N-am gasit raspunsul lui Radu Florian la aceasta emisiune, dar e clar ca nu despre capitalism si dizidenta, despre libertate si simt civic vorbea Radu Florian studentilor la cursul de ”socialism stiintific”. 40 de ani a fost profesor!!! Sa predai 40 de ani ”socialism stiintific” este o ”performanta”!
Dle @lucid! Daca aveti atata consideratie pt respect, incepeti prin a nu mi va adresa cu persoana I. Eu personal, imi cer scuze pt ca am scris gresit numele Dnei Mariuca Vulcanescu. Cat despre restul mentiunilor Dvoastra, sa pastram masura obiectivitatii asa cum Dnul Andreescu incearca sa recomande dar nu ii iese, in articol. Radu Florian NU a fost un stalinist! Ati citit o singura cartea a dansului?una singura??!! A fost un filosof asumat de stanga, de o probitate morala imposibil de clintit prin marturiile studentilor sai. Traiesc astazi printre noi. Radu Florian, nu s-a dezis de stanga (e discutabil inclusiv comunismul sau) nici dupa Revolutie, intr-o Romanie a potarnichilor salvatoare si a unui elitism de carton! IN vremuri ale oportunismului, RF a ramas inclusiv autocritic dar nu a plonjat in favoritisme. Radu Florian nu a fost nici tortionar, nici turnator, nici apologet. Cititi Eppur si muove si poate intelegeti cam ce spune despre stalinism, cu finetea sa intelectuala, evident. Sa luati dupa ureche ce s-a intamplat in Fac de Filosofie in anii 50-60, e semidoctism sau rea vointa. Si apoi in termeni umanisti…. cam in ce ati fi vrut sa creada un Radu Florian dupa ce in trenurile mortii i-au murit (probabil sub propriul trup de adolescent) striviti , tatal si fratele? Nu legitimez razbunarea, dar e o asmutire nedreapta aceasta polemica intre descendentii (sau nu) ale celor doua tabere. Iar ajungem la mortii care au valoare si cei care nu au? Trenurile mortii fac parte din istoria reala, intamplata si ar trebui asumata a Romaniei. Sa imi insinuati ca un complice al acestor orori e un roman adevarat, patriot … iata mizeria morala in care ne afla cu totii!
@Irina Grigore: a-tzi bate joc de Mariuca Vulcanescu (nici macar nu-i scrii numele corect ) este de o jegosenie inimaginabila. Cat despe Harry – Radu Florian, inversunat propagator al stalinismului ideologic, ii poti intreba pe cei care au avut nenorocirea sa-i fie studenti in anii 50 ce parere au. Cat despre anii 90 cred ca exista pe you tube inregistrarea dreptului la replica pe care i l-a oferit Iosif Sava intr-una din neuitatele sale Serate muzicale in care mult-regretatul amfitrion cultural l-a pulverizat pur si simplu pentru obtuzitatea lui de neclintit.
Nu stiu cata ideologie si cata cunoastere este Dle Andreescu, mai ales cand va citesc pe Dvoastra! De fapt, cata rea vointa este din partea Dvoastra. Va asumati rolul de intelectual public si incercati sa ne atrageti atentia prin ditamai polologhia despre Vulcanescu, cand, de fapt, Dvoastra aveti o rafuiala personala cu Al. Florian. Nu ma intereseaza cine conduce INSHEW, dar daca tot aduceti in discutie ca Al Florian a fost un ”ideolog” al comunismului (culmea, mai stim si noi ce inseamna ideolog, iar Al Florian are o introducere cu PCR la cartea dansului, nu imi mai amintesc titlul , etc – adica exact ca toate introducerile din timpul ceausismului) DAR nu spuneti nici macar un cuvant, un singur cuvant, atunci cand aduceti in discutie legitimitatea institutului EW, ca Al Florian este nepotul bunicului si unchiului sau care au murit ucisi in Pogromul de la Iasi. Un cuvant nu spuneti despre Radu Florian (tatal lui Al Florian) care a fost un supravietuitor al trenurilor mortii!! Nu vi se pare suficient motivant uman si rational pana la urma? Cine voiati sa conduca Institutul? Marioara Vulcanescu? Dvs? sau eventual cei pentru care Holocaustul a fost, dar nu prea a fost. Dar nu asta e problema. De fapt, ce doriti sa reabilitati? Chiar presupunand ca procesele comuniste impotriva unora ca Vulcanescu, nu au fost oK din perspectiva unui teoretician si practician al drepturilor omului, dar si din perspectiva unui fost disident cum ati fost, ar trebui sa aveti decenta (intelectuala) sa lasati aceasta ”recuperare” in seama istoricilor. Multi dintre corifeii culturali, intelectuali interbelici pot fi catalogati antisemiti minori – cer scuze specialistilor, poate spun o prostie, dar faptul ca au fost complici sau nu, lasti evidentele istorice sa vorbeasca. Si spuneti adevarul pana la capat, nu doar ceea ce va convine! Personal, imi doresc sa citesc cercetari valoroase, consistente, nu rafuieli personale. Nu trebuie sa va folositi de cazuri istorice pt a ne prezenta miza de la sfarsitul articolului. Nu mai este nici ideologie, nici cunoastere! E o impertinenta disimulata!
laszlo alexandru, vesnicul comentator
@Vasile Ionescu
Considera o situatie echivalenta: o banda comite un jaf armat, ucide o persoana si fuge de la locul crimei folosind o masina. Soferul acesteia, chiar daca nu a participat efectiv la talharie (intrarea prin efractie, vatamarea altor persoane, etc), cunoaste dinainte toate detaliile talhariei, inclusiv probabilitatea mare ca acesta sa aiba drept rezultat uciderea unei persoane, si totusi e de acord sa sprijine banda, sustinand ca o face dintr-un sentiment de datorie fata de membrii ei. Oare nu poarta si acest sofer, cu un rol „tehnic”, o parte din vinovatia pentru talharie? Nu ar trebui judecat si el pentru aceasta si pedepsit intr-o anumita masura (Vulcanescu a primit totusi 8 ani, nu condamnare la moarte)?
@ Laszlo Alexandru: citatele confirma teza lui Ionut Butoi: ”Vulcănescu nu era decident politic și nu avea rol de inițiator de legi”. (nota 39).
A fost Vulcanescu ”criminal de razboi”? Tot ce citesc imi arata ca Vulcanescu a actionat pentru a face cat mai putin rau. N-a omorat, n-a dat ordine de deportare, n-a fost antisemit, nu i-a suportat pe legionari, a respins ofertele lor de inscriere in miscarea legionara.
Moare cu diagnosticul de „miocardită și pleurezie dublă TBC” – in 1952, la Aiud. I s-a refuzat orice tratament, n-a putut fi tratat la Vacaresti, un spital-inchisoare pentru detinuti politici. Nici Directia penitenciarelor, nici Securitatea nu i-au permis lui Vulcanescu sa fie tratat, sotia sa facuse cerere de tratament, dar nimeni n-a vrut sa auda.
A murit in chinuri, avea o caverna la plamanul stang.
Ultima noapte a lui Mircea Vulcanescu.
http://www.ziarulmetropolis.ro/ultima-noapte-a-lui-mircea-vulcanescu-martirul-de-la-aiud/
(re: citat Jean Ancel)
Stai şi te cruceşti! (poate ar fi cazul să fiu mai …ecumenic…). Nu poţi şti, e efectul trunchierii ori autorul chiar n-are habar despre ce vorbeşte? Mai nou (!?!) ori măcar de la data întocmirii opusului citat) “a confisca” şi “a preschimba” sînt sinonime?
S-a abolit proprietatea termenilor în scrierile istorice? Şi dacă, totuşi, a confisca şi a preschimba sînt una, atunci “a preschimba” la un curs, chipurile, subevaluat de 5 ori, e o imbecilitate pentru un guvern care se presupune că e perfect conştient că ţara sa nu are relaţii diplomatice şi comerciale cu ţara (inamicul, în speţă) a cărei moneda o obţine la schimb şi pe care, în condiţiile date, ar putea să o folosească, eventual, doar făcînd contrabandă cu partizanii inamici (caci schimburile comerciale se faceau, in vremea aceea, in dollari americani aur ori franci elvetieni aur). Asta e probitatea de cercetător (“researcher”, I should say) a lui Jean Ancel? Şi-o fi bătut cineva joc (traducînd?) informaţia furnizată de el? Şi-apoi, dacă te-apuci şi vehiculezi despre Mircea Vulcănescu date care-l arată ca acribios şi sadic spoliator al evreilor şi te şi pronunţi : “trebuie spus că Mircea Vulcănescu nu e în nici un fel antisemit” nu cumva ne duce gîndul la schizofrenie ori la vreun rînd caragialesc? Pînă la urmă, în atîta tevatură nu e vorba doar de înverşunare, e şi meschinărie.
@Laszlo Alexandru: pentru distrugerea economica a romanilor dupa 1944 stiti un singur nume pentru care cei de la Elie Wiesel au cerut Damnatio memoriae? Sau e vorba de faimoasa unicitate a suferintelor unora?
Dacă tot a fost menționat aici Jean Ancel, iată cîteva pasaje concludente din lucrarea sa ” Distrugerea economică a evreilor români”, Buc., 2008.
„Antonescu a decis ca rublele colectate de la populația din teritoriile eliberate să fie folosite parțial pentru confiscarea leilor deținuți de evrei, la o rată de schimb de 8 lei pentru o rublă. Dar subsecretarul de stat de la Ministerul de Finanțe, Mircea Vulcănescu, și responsabilii Băncii Naționale pe probleme tehnice au stabilit o rată de 40 de lei pentru o rublă, iar banii confiscați de la evrei au fost folosiți pentru a-i compensa pe țăranii români din aceste teritorii” (p. 231-232).
„Preschimbarea rublelor deținute de populația din teritoriile cucerite nu se încheiase încă. Subsecretarul de stat Mircea Vulcănescu a stabilit data de 25 octombrie ca termen limită pentru această operațiune. Într-o circulară adresată prefecților, primarilor și altor oficiali, acesta a hotărît ca declarațiile privind numărul rublelor pe care o persoană dorea să le convertească în lei să fie depuse nu mai tîrziu de această dată; întîmplător, acesta a menționat și inventarele întocmite în diverse lagăre cu privire la rublele deținute de evrei” (p. 235-236).
„Trebuie reținut că persoana numită să supravegheze confiscarea banilor deținuți de evrei, cea care semna clarificările trimise guvernatorului Basarabiei în numele ministrului de Finanțe, era Mircea Vulcănescu, un expert pe probleme fiscale și unul din intelectualii proeminenți ai acelei perioade” (p. 236).
„La 9 decembrie, subsecretarul de stat Vulcănescu a găsit necesar să-și reitereze instrucțiunile scrise conform cărora trebuia predat un inventar, aurul și argintul care nu erau sub formă de bijuterii să fie înmînate Trezoreriei Statului, iar bijuteriile vîndute prin intermediul Casei de Amanet” (p. 247).
„La 10 aprilie 1941, Vulcănescu i-a înmînat un memoriu detaliat ministrului de Finanțe, care, la rîndul lui, i l-a dat mai departe lui Antonescu. În acest memoriu, Vulcănescu, unul din reprezentanții de excepție ai intelighenției române, a scris că, pe viitor, aurul va rămîne măsura puterii și a independenței economice și că România trebuie să continue să strîngă prețiosul metal, astfel că, atunci cînd ‘ne vom elibera de constrîngerile războiului’, să se poată alătura sistemului economic al statelor cu economie liberă de piață” (p. 251-252).
E de mirare în postromânism să mai apară iniţiative civice, în afaceri intelectuale, unde lehamitea publică e în creştere firească. Contextul emoţional e însă al Centenarului 1918 Rache: tocmai Mircea Vulcănescu are, în Enciclopedia României Mari Regale, un text canonic, fascicula Răsboiul pentru Întregirea Neamului, în timp ce Ungaria aniversează Trianonul cu profesionişti, pornind toate motoarele naţionalismului.
Mea culpa: iunie 1940 desigur.
@Robert Baicanu: o mostra de umor involuntar de tot hazul: agreabilul ultimatum al lui Molotov la care guvernul roman a agreat in iunie 1944. Cum sa fie casus belli o chestie atat de agreabila?
Un excelent text despre Mircea Vulcanescu, pe siteul celor care sustin memoria sociologului Dimitrie Gusti, a scris Ionut Butoi (autorul unui volum foarte bun despre Vulcanescu: ”Mircea Vulcanescu – O microistorie a interbelicului romanesc”, aparut la Eikon).
Autorul precizeaza: ”Vulcănescu nu a manifestat niciodată atitudini antisemite (de altfel, și istoricul holocaustului Jean Ancel afirmă că „trebuie spus că Vulcănescu nu a fost în nici un fel antisemit” ”. (Jean Ancel, ”Distrugerea economică a evreilor români”, 2008, p. 252)
Un fragment din textul lui Ionut Butoi;
Procesul: „Criminal de război” cu „sentimente anti-hitleriste”
Mircea Vulcănescu a fost condamnat la 8 ani temniță grea și confiscarea averii (cu mențiunea unor „circumstanțe atenuante” care nu s-au regăsit în regimul penitenciar al pedepsei) în cadrul procesului intentat demnitarilor antonescieni pe baza legii 312/1945. Acuzarea a admis că subsecretarii au avut un rol tehnic, nu politic, în guvernul Antonescu, iar accentul rechizitoriilor cade pe colaborarea cu Germania și pe războiul cu URSS, nu pe acte represive la adresa minorităților sau pe acte concrete de crime de război. Vulcănescu este acuzat, mai precis, pe baza art. 1 lit. a și art. 2 lit. a ale legii 312/1945, adică pentru „dezastrul țării”, „militand pentru hitlerism sau fascism și având răspunderea politică efectivă au permis intrarea armatelor germane pe teritoriul țării” și, respectiv, „Sunt vinovați de dezastrul țării prin săvârșirea de crime de război cei care: a) Au hotărit declararea sau continuarea războiului contra Uniunii Republicelor Socialiste Sovietice și Națiunilor Unite”. Deși legea conține referiri concrete la acte și crime de război comise împotriva evreilor, nicio astfel de literă nu este reținută în rechizitoriul împotriva lui Vulcănescu. Mai mult, procurorul menționează, în rechizitoriu, „atitudinea plină de demnitate” a lui Vulcănescu în contextul negocierilor economice cu Germania, dar și „sentimentele sale anti-hitleriste”, „străine de orice activitate de partid sau politică rasială”.[35] Curtea de Apel București, care l-a condamnat în recurs, a admis, de asemenea, apărarea sa, anume că „nu a militat pentru hitlerism și nici nu s-a solidarizat cu toate actele guvernului [Antonescu].”[36] La proces depun mărturie pentru Vulcănescu, printre alții, Dimitrie Gusti, H. H. Stahl, Dumitru (Mitu) Georgescu, Nicolae Georgescu-Roegen, Radu Cioculescu, Anton Dumitriu și funcționari din Ministerul de Finanțe ca Eugen Bălan.
Trebuie menționat că procesul în cadrul căruia a fost condamnat Mircea Vulcănescu nu a făcut, până acum, subiectul unei cercetări științifice aprofundate. În contribuțiile Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România pe tema proceselor criminalilor de război se admite că echitatea acestora a avut de suferit de pe urma influenței Uniunii Sovietice și că „unele rechizitorii au avut puţin în comun cu faptele reale”[37], precum și că procesul subsecretarilor de stat din guvernul Antonescu a avut un clar „substrat politic” și s-a bazat pe responsabilitatea colectivă[38], un concept juridic controversat inclusiv în ceea ce privește crimele de război. Practic, lui Vulcănescu, din acuzațiile care sunt enumerate la categoria „criminalilor de război”, nu i se poate reține, așa cum a făcut și instanța din 1946, decât acuzația, absurdă, de „declarare și continuare a războiului contra URSS și a Națiunilor Unite”.[39] Pe de altă parte, într-o lucrare recentă de specialitate, ce ține de istoria justiției românești sub regimul comunist, sunt remarcate prevederile inovatoare, „excepționale”, ale legii 312/1945, admiterea, la limită, sub presiunile ministrului comunist al Justiției, Lucrețiu Pătrășcanu, a constituționalității legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, iar sentințele proceselor criminalilor de război sunt caracterizate drept „sentințe politice în totalitate”.[40]
Pedeapsa suferită de Mircea Vulcănescu s-a extins și asupra familiei sale, nu doar prin confiscarea averii, ci și prin reținerea și internarea administrativă, timp de doi ani (1952-1954) în colonii de muncă forțată a fiicei sale, Maria Ioana Vulcănescu, în vârstă de doar 19 ani, sub pretextul manifestărilor ostile ale acesteia față de regim.[41]
Intregul text despre Mircea Vulcanescu, cu toate notele, poate fi citit aici:
http://www.cooperativag.ro/mircea-vulcanescu-biografie-de-lucru/
Chiar am crezut că domnul Andreescu încearcă o evaluare obiectivă, până când am ajuns la partea în care autorul face apologia războiului dus de Antonescu alături de Hitler (cu proclamarea drept „casus belli” a unei cedări teritoriale la care guvernul român a agreat, eveniment ce avusese loc cu un an înainte de pornirea războiului fără declarație de război) De la această poziție revizionistă pănă la negaționism nu mai e decât un singur pas, și mare mi-a fost teama că până la sfârșitul articolului voi regăsi teza conform căreia evreii sunt de fapt principalii vinovați pentru Holocaust (îmbrățișată din păcate și de alți „intelectuali”, de la disidenți precum Goma până la foștii „oameni de cultură” de casă a lui Ceaușescu, care acum semnează apeluri în apărarea lui Vulcănescu). Deși, din fericire, autorul nu ajunge la vocalizarea unei astfel de opinii, folosirea unor argumente luate din repertoriul revizionist îi șubrezesc serios argumentația, dovedindu-i în același timp și parțialitatea.
„Am fost chemat la telefon, a doua zi după rebeliunea din Ianuarie 1941, la ora 5 dimineața, din partea Mareșalului Antonescu, pe care nu-l mai văzusem decît o singură dată în viață (la o ședință tehnică de lucru…). Mi s-a cerut să răspund dacă accept postul de subsecretar de stat la Ministerul Finanțelor. Mă trezisem tocmai dintr‑un vis urît și membrii familiei mele mi-au făcut o mare opoziție. Am cerut timp de gîndit. […] După care m-a sunat Dl Cretzianu. Am scris lui Mihai Antonescu o scrisoare în care arătam că înțeleg să mă supun şi consider invitaţia «ca pe un ordin militar» – și sînt gata să depun jurămîntul”
Pe undeva, un terț afirma că aducerea lui M. Vulcănescu în guvern s-a făcut via ordin de mobilizare (și căruia respectivul nu i-ar fi putut rezista, din teamă de linia întîi).
Probabil sursa exagera însă.
Găsesc a fi util, articolul dumneavoastră.
Legat de chiteala, dacă-i spot spune așa, a porniților pe Vulcănescu.
Găsesc valoros articolul dvs. , dar în paralel îi identific și oarece părtinire.
Subiectivitate, dar infinit mai multă, se află în luările de poziție ale naționaliștilor noștri.
Hai să dăm un ochi și la preopinenții noștri.
Și ei se găsesc subiectivi.
Atîta tot însă că forța se află la dumnealor.
Cînd vom cîștiga noi un război mondial, vom face aproape tot ce ne va trece prin cap.
Bun , ni s-a mai cuvîntat, domnul Gabriel Andreescu e un parţializant (I love –cum spune un titular OC- creşterea limbii româneşti : parţializat –grazie mille- lîngă updatat, prioritizat, daunlodat…) înrăit, ceea ce, anulează, de facto şi de jure, valabilitatea oricărui discurs al său. Pînă una, alta, cu asemenea parţializări lucrurile parcă, parcă s-au mişcat, în speţă, Mircea Vulcănescu nu mai pare a fi tocmai un criminal de război odios (cu siguranţă, totuşi, “o figura controversată”) , rămîne, indubitabil, spoliator al comunităţii evreieşti şi implementator de Holocaust. Acuma, cineva care vorbeşte despre parţialitate ar putea fi lămuritor în ce priveşte contextul în care a avut loc o anumită discuţie stenografiată a unui Consiliu de Miniştri în 1942 şi, mai ales, ce urmări efective a avut. Nu deţin acces la sursa documentată, ştiu însă din prima mînă (colegi evrei de-ai părinţilor, în Ardealul necedat) că, tocmai prin 1942, planul ca multor evrei să li se aprobe plecarea în Palestina (a Homeland for Jews în Palestine) a fost deraiat pentru că “americanii (probabil cei de la AJC ori WJC ) n-au vrut să plătească” ( ehei, cu Ceauşescu & cie –nu ni se oferă, cumva, nişte odioase nume de implementatori de purificare etnică neguţătorită?- nemţii şi israelienii nu şi-au făcut scrupule, în condiţii, orişicît, mai puţin dramatice).
Şi mai e ceva, cînd e vorba despre Mircea Vulcănescu, înversunarea e de rigoare în partida damnatio memoriae. Ni se vorbeşte ad nauseam despre “Justiţia” care l-a condamnat…; cei care i-au trimis pe criminalii nazişti la spînzurătoare au avut , cum se cuvenea, decenţa să nu culpabilizeze şi progeniturile condamnaţilor. “Justiţia” comunistă a trimis-o în închisoare pe fiica lui Mircea Vulcănescu, Măriuca, pe cînd avea vîrstă de 18 ani, pentru vina de a-i fi urmaşă . Au trecut aproape trei sferturi de secol de la o “administrare de justiţie” comunistă şi ni se cere să nu o punem la îndoială, eventual, pentru eternitate. Chiar aşa?
O precizare: în comentariul meu anterior, citat e dintr-un răspuns al ambasadoarei Israelului căreia site-ul activenews.ro îi solicitase o poziţie relativă la hotărîrea consilerilor municipali din sectorul 4.
Vulcănescu tratat drept criminal de război, o rușine.
E reconfortant, cîtuşi de puţin, să constaţi că în ţara aceasta atît de tristă (şi, paradoxal, în care “indicele de fericire” stă binişor) încă se mai pot auzi voci clamînd -şi de-ar fi să nu fie în deşert- în contra unei descumpănitoare “administrări de justiţie”. E bine să spui lucrurilor pe nume cu forţa incontestabilă a faptelor/argumentelor, mă îndoiesc, însă, că tonul măsurat e suficient pentru a convinge pe tărîmul colcăitor al vacarmului bine întreţinut. Şi cu atît mai trist cu cît rol covîrşitor în echipa de zgomote îl au unii care , mînuitori dinaşti ai lămpilor raspinditoare de întuneric, ţin cu tot dinadinsul să demonstreze că actul de justiţie este de ordin visceral . Încrîncenarea împotriva memoriei lui Mircea Vulcănescu e cu atît mai scandaloasă cu cît nici chiar contextul instituţional fatal în care a ajuns nu a putut să aducă atingere dimensiunii sale profund umaniste .
Am cercetat cîte ceva în legătură cu deplorabila hotărîre a consilierilor sectorului 4 şi m-a izbit prioritatea comunicării ei: „prezenta hotărâre se va comunica Ambasadei Israelului în România, Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti, Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti şi Consiliului de administraţie al Liceului tehnologic Mircea Vulcănescu”. Sans commentaire (à propos, poziţia Ambasadei Israelui, preocupată de grija copiilor, a fost relativ reţinută, Mircea Vulcănescu fiind doar o “figură controversată”). Pe de altă parte, nu e , din nou, lucru de mirare că numele expurgat al lui Mircea Vulcănescu e înlocuit cu acela al lui Traian Popovici (personalitate, altminterea, cu totul remarcabilă în apărarea demnităţii umane)? Poate ne lămureşte acelaşi răspuns al Ambasadei israeliene cine “sugerează” reperele naţionale convenabile…:” Cred cu tărie că de dragul copiilor, este mai bine să avem liceul numit după un erou român care a salvat vieţi…”.
Aş spune că şi eu “cred cu tărie” că articolul domnului Gabriel Andreescu este un superlativ răspuns dat magnanimului relativism ce se simte autorizat să ne impună etalonul verticalităţii, deşi ar avea suficiente motive –şi i-ar fi şi la-ndemînă- să-şi oblojească bubele ori dalacul din posesie. Oricît de atent şi precaut în idee şi frazare, domnul GA îmi arată că, uneori, la nivelul nuanţei încă nu îl pot urma. De exemplu, am îndoieli că : “instanţele comuniste au caricaturizat actul de justiţie” atîta vreme cît, constitutiv, acesta (mă refer în special la instituţia tribunalelor poporului) a fost o mascaradă (“acţiune sau atitudine falsă, ipocrită; prefăcătorie, înşelătorie, farsă; înscenare”), în caricatură poţi recunoaşte originalul, în mascaradă , eminamente, înscenarea). Cred, de asemenea, că poţi fi martir pentru că ai fost martirizat şi ţi-ai asumat/înţeles martirajul, ceea ce, din nefericire, prea rar ajunge la noi dinspre cei martirizaţi. Ce facem cînd jurnalişti “toxici” îmbrăţişează, beyond the shadow of a doubt, o cauza justă ? Şi ar mai fi …
NB Cînd să postez, am dat pe site-ul OC de poziţia avizată a unui jurist care ( după felul exhibat de a cogita) ar fi putut avea măcar decenţa să foloseaca ghilimelele pomenindu-şi profesia…
Din păcate, ca de obicei în ultimii ani, intervenția lui Gabriel Andreescu e construită pe premise parțiale, reinterpretate în mod tendențios. Mircea Vulcănescu a fost judecat și condamnat pentru apartenența și activitatea sa din guvernul totalitar al mareșalului Antonescu. În calitate de expert, a contribuit la spolierea comunității evreiești în timpul Holocaustului. De pildă, în ședința Consiliului de Miniștri din 19 noiembrie 1941 s-a discutat, printre altele, propunerea lui Ion Antonescu privind perceperea unei taxe bănești de la toți evreii. În dezbatere a ajuns suma efectivă. Unii au propus 30.000 lei. Alții au observat că e o sumă mare, care nu va putea fi achitată de evreii săraci. Măsura trebuie să fie corectă. „Este drept ca un om sărac să plătească 30.000 lei, ca și un Rotschild?” (Antonescu). Trebuie stabilite „cote proporționale” (idem).
„G-ral I. Sichitiu: Un plafon mai mic este mai echitabil. Să pornim de la cifra de 10.000.
M. Antonescu: Zece mii este prea puțin.
G-ral I. Sichitiu: Cincisprezece mii.
Mareșal I. Antonescu: Treizeci de mii e prea mult.
M. Antonescu: Dar între 10.000 și 30.000 este diferență.
M. Vulcănescu: Reprezintă trei miliarde.
G-ral N. Stoenescu: Reprezintă două miliarde și ceva.
Mareșal I. Antonescu: Dar dacă un evreu are 7 membri în familie?
M. Antonescu: Copiii și femeile nu plătesc.
G-ral N. Stoenescu: Cu 30.000 lei cotă minimă, avem două miliarde pe an.
M. Vulcănescu: Comunitatea dispune de această sumă. Poate plăti această sumă.
Mareșal I. Antonescu: Poate?
M. Vulcănescu: Da.
Mareșal I. Antonescu: Bine. Faceți aceasta. Prin urmare, și în această privință trebuie să apară în comunicat ceea ce am hotărît acum.”
(vezi Arhivele Naționale ale României, „Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Ion Antonescu”, vol. V, octombrie 1941 – ianuarie 1942), ediție de documente întocmită de Marcel-Dumitru Ciucă, Maria Ignat, București, 2001, p. 174. Pasajul a fost reprodus și într-o ediție mai accesibilă publicului larg, în vol. lui Dennis Deletant, „Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu și regimul său. 1940-1944”, traducere de Delia Răzdolescu, Buc., Ed. Humanitas, 2008, p. 124-125.)
Ascunzînd contribuția efectivă a lui Mircea Vulcănescu la implementarea Holocaustului și transmițînd parțializat realitățile istorice, Gabriel Andreescu se lansează polemic împotriva persoanelor, a instituțiilor și a legalității curente din România. El militează pentru modificarea legii, ca să poată fi elogiate nestingherit personalitățile culturale care s-au implicat în elogierea lui Hitler, în decimarea unei categorii etnice.
E cred primul text la care sunt integral de acord cu Gabriel Andreescu. Pozitia sa este o contributie la dificila reinviere a demnitatii romanesti.
La cei 82 de ani in care am intrat nu mai am retineri. Adica vreau sa spun lucrurilor pe nume. Mircea Vulcanescu este vanat de o haita de coioti pentru cateva vini fundamentale:
1. A sustinut morala crestina ca fundament al vietii noastre de romani;
2.A fost un geniu enciclopedic al culturii romane, capabil in orice moment sa arate virtutile perene ale poporului din care facea parte;
3. Era foarte greu de combatut si de contracarat si atunci s-a ales formula desfiintarii lui;
4.S-a inaltat in fata romanilor prin suferintele inimaginabile la care a fost supus in detentie si la denigrarea perfida care i s-a construit postmortem de urmasii tortionarilor;
5.A iubit Romania, sentiment care pare a deveni azi o culpa!
Am citit articolul fiind jurist de meserie. Am vaga senzație ca autorul articolului are o răfuiala persoanala cu directorul acestui institut. Cu privire la aceasta lega, stimate domnule Andreescu, Poate oricine sa se sesizeze. De la un simplu cetățean pana la o astfel de instituție! Nu trebuie sa aiba in obiectul sau de activitate. Doar celor cărora nu le convine legea e prost făcută. Nu stiu foarte multe de INSH, dar se simte subiectivismul cu care e scris acest articol. Din pacate!