Cocoșul

Pe geamul acoperit de praf, picăturile întruchipau traiectorii întortocheate, prelungite în chitul crăpat în partea de jos. „Ca nişte insecte“, se gîndi în timp ce privea cum se loveau de dunga alburie, ca de obrazul unui muribund. Cînd trase de încuietori, simţi aerul susurînd la canaturi. „De-acum, nopţile sînt mai puțin lungi. Poate vom adormi mai ușor.“ Se întoarse, ridică un lemn de salcîm, încovoiat şi scurt, şi-l îndesă în soba de tuci. Pîlpîindu-i pe chip, flacăra îl făcu să zîmbească. În timp ce se apropie de para afumată a lămpii, simţi cum îi urmărea mişcările cu o atenţie reţinută, bucuroasă că nu încercase s-o convingă de eficienţa iluminatului electric, comoditate la care renunţase de mult, cînd umbrele din jurul ei se confundau cu persistenţa amintirilor despre morţi. „Din pricina umezelii“, îşi spuse, amintindu-şi de scrisorile cu care îl urmărise în timp ce încerca să uite sau să amîne de fiecare dată răspunsul. Abia cînd, după săptămîni de repaus şi ploi, se hotărî s-o viziteze, se gîndi că scrisul acela tremurat putea să ascundă şi altceva decît obişnuitul ei ghem de renunțări și regrete. Începuse apoi să-şi susţină promisiunea cu mesaje din viaţa lui cîrmuită de calendare, traversade şi furtuni, porturi, conflicte şi plictiseli, poveşti care nu însemnau pentru ea decît un nesecat izvor de resemnări şi miracole. Hîrşîitul chibritului o făcu să clipească des, cuprinsă de îngrijorare. Încercase de cîteva ori să se ridice, să caute o cutie uscată, dar, după agitaţia dimineţii în care îşi văzuse împlinită o aşteptare prelungită la intervale regulate de efuziuni şi invitaţii materne – o bătaie uşoară în geam, o voce ale cărei inflexiuni coborîte cu un semiton urmăreau ecoul sunetelor alterate de umezeală –, se simţea învinsă, cotropită de căldura ce cucerise odată cu colţurile camerei şi fotoliul masiv, din piele scorojită, de culoarea cojii de pîine. Aprinse fitilul şi rămase cîteva clipe aplecat, atent la oscilaţiile cu care flacăra detecta prezenţa curenţilor de aer. Se întoarse, trase de uşa de la intrare, răsuci cheia în broască şi îndesă cîteva ziare între praguri. Mirosul gutuilor aliniate pe levănțica uscată de pe „gardirop“ i se lupta în nări cu cel al medicamentelor îngrămădite în faţa oglinzii şi a chenarului de oxizi arămii. Ştia că, în afara cîtorva mere mărunte, cu pigmenţi negricioşi, acesta era singurul fruct pe care îl putea întîlni în casele de pe malul fluviului. Se gîndi atunci că prezenţa acelor bulgări galbeni printre frunzele rare şi chircite ale pomilor scunzi ce străjuiau gardurile nu era decît un semn de acalmie. Acalmie? Oamenii şi locurile îndepărtate se situau în mintea lui dincolo de tensiunea perfidă a unui timp măsurat cu prea multă precizie și de cîteva ori încercase să scape de presiunea domestică a orelor ce-i dizolvau iniţiativele, serie obositoare de aglomerări şi renunţări în alb. La repartiţie preferase să aleagă de pe hartă, cu o bucurie precipitată, locul acela în jurul căruia se ţesea o pînză de vene albastre, groase sau subţiri, aproape de mare. Sosise cu vaporul de linie, care se războia și atunci, sub straturile lui de vopsea albă – și avea s-o facă și mai tîrziu, după perioadele de refacere în şantierele din susul fluviului – cu eterna și impetuoasa rugină.

În orașul din nord nu se gîndise nimeni că adevăratul motiv al alegerii sale fusese – cum crezuse Vanea cînd așteptase resemnat, în curtea facultății, verdictul difuzoarelor – sîngele aventuros al bunicului sau impulsul de a răscumpăra, cum crezuse el, asprimea paternă îndurată în anii de adolescență și studenție. Și nici cum i se păruse, într-un moment de introspecție, că plecarea îi fusese mai degrabă o fugă decît un refugiu impus de chipul fetei cu pistrui delicați, pe care se străduise să-l uite. „Din toate cîte puțin“, își spunea acum, cînd pe chipul femeii din fotoliu mai dăinuia ceva din uimirea cu care îl întîmpinase și prima, și a doua, și a treia oară, în deceniul ce trecuse de cînd îi făcuse bătrînului promisiunea.

*

Cheiul năpădit de troscot și de salcîmi înfloriți îl recunoștea ca pe unul învățat să pîndească în lungul fluviului, dinspre far, primele semne ale brizei. Cînd le detecta în frunzișul salcîmilor, se îndrepta spre capătul digului, unde bătrînul pachebot – sosit de cîteva minute – obișnuia să întoarcă, și înainte ca prima parîmă să fie pusă pe bintă, cîinii să latre pe sub garduri, vrăbiile și liliecii să zboare pe linii frînte deasupra acoperișurilor, să trezească orașul din neclintita lui somnolență cu mugetul sfîșietor al sirenei. Apoi, în contrast cu invazia sonoră și cu manevra de acostare, se instala în zona debarcaderului un moment de liniște, în care bombănelile vardiei, scara de bord scîrțîind pe cheiul de granit, forfota călătorilor și cîrîitul păsărilor în papornițe erau ingrediente nelipsite ale înserării.

Cu gîtlejurile întinse și capetele înclinate spre lumea cenușie a debarcaderului, rațele, gîștele și curcile călătoriseră cu picioarele legate, printre cizme de cauciuc și bănci roase de umezeală, nevoite să se lase cotrobăite – la început mai rar, apoi mai des – de mîinile acelorași femei ce le imobilizaseră la plecare, după ce tot ele pitiseră câteva sticle de rachiu pe fundul papornițelor.

De fapt, nu avea nici un motiv special să iasă în întîmpinarea „Pasagerului“, dar se gîndise să adopte ritualul întreținut de oamenii aceia resemnați și îngrămădiți la debarcader – pescari bătrîni, mame și copii – ca să consemneze în colțul lor de lume sosirea acelui mesager capricios, pe ale cărui rafturi prăfuite, din încăperea ce aducea mai degrabă a sală de așteptare decît a salon, nu apăruseră încă scrisorile și promisiunile de bunăstare, trimise de cunoscuți sau necunoscuți, ce făceau ca, de la începutul verii pînă la mijlocul ei sau chiar spre sfîrșit, cînd răbufneau vînturile reci și apa se încrețea cu unde neprimitoare, să li se pară totul suportabil.

S-ar fi putut, totuși, întîmpla să-l întîlnească pe Artiom, pescarul roșu în obraji, care își exprima bucuria lovindu-se mai întîi cu basca peste genunchi, apoi strîngîndu-i mîna cu putere sau chiar îmbrățișîndu-l. Se duceau după aceea la „Marea Neagră“, dacă Artiom nu avea copiii cu el, și acolo își aminteau de voiajele făcute împreună sau cum îl ajutase odată la Nouadhibou să cumpere medicamente pentru Mariusea. Și, pentru că tînărul acela cu palme ca niște lopeți nu înțelegea ce căuta acolo în afara „sizonului“ și, mai ales, de ce trăsese la bătrîna de pe malul gata să se surpe, îi povesti într-una din seri despre Sava și despre escapadele lui de primăvară în locurile în care se aflau, absențe ce i se păreau nepotului întotdeauna prea lungi, deși știa că la capătul lor aveau să aterizeze pe masa lor din Nord icrele de știucă, batogul de morun sau de nisetru și scrumbiile sărate, din care bătrînul pregătea în următoarele zile lacherda.

*

În dimineţile cînd se trezea fără deşteptător și dădea cu ochii de portretul de la capătul patului, Anton și-l închipuia pe bărbatul cu mustață groasă și sprîncene stufoase trecînd liniștit prin holul ce lega partea veneţiană a gării de cea înrudită cu clădirea Poştei din Viena, ca să scruteze vînzoleala vizitiilor şi a hamalilor; sau fumînd pe peron, îngîndurat, în preajma locomotivei Chemnitz, mîndrie a căilor ferate în partea aceea de ţară, fără să-i treacă prin minte că domnişoara cu pălărioară care tocmai urcase în vagonul de clasa întîia, urmată de servitorul ce-i purta cufăraşul, avea să-i întrerupă drumul spre America. Un drum pentru care se îndeletnicise cu o duzină de meserii, se înhăitase cu hoţii de cai din ţinutul rutenilor și își pusese la bătaie muşchii pe mesele cîrciumilor în tîrgușoarele de peste Prut.

Vedea apoi cum se domolea agitaţia din preajma trenului, cum bărbatul îşi controla ceasul de buzunar înainte să salte pe prima treaptă a vagonului și cum deschidea ușa compartimentului cînd ţignalul conductorului străpungea răcoarea dimineţii. Auzea atunci fluieratul scurt al locomotivei şi simțea smucitura trenului pus în mișcare.

Sava Filipovici nu era omul care să se împiedice de amănuntul că locul său se afla în vagonul alăturat; zîmbi, dădu bineţe cu glas scăzut şi se aşeză pe locul rămas liber, pe diagonala celui ocupat de domnişoara al cărei chip, întors spre geam, era umbrit de o pălărioară cu picățele albăstrii. Trenul trecuse deja de primul canton cînd fata îşi roti gîtul subţire, acoperit pînă sub bărbie de gulerul înalt al bluzei, ca să-i arunce o privire bărbatului preocupat de întunericul ce se destrăma dincolo de geam. Pe faţa acestuia se înfiripă atunci un zîmbet amorţit, ca o repetare a primului salut, şi, fără să ajungă la mijlocul ei strâns într-o eşarfă de culoarea paiului sau la tocul botinelor cu jambiere şi şireturi împletite cu andrele, ochii săi blînzi trecură visători peste creştetul şi pomeţii domnișoarei. Aceasta spusese mai tîrziu că atunci, în secunda aceea – evocată ulterior la toate nunţile şi botezurile din familie –, îi dispăruse neliniștea şi i se plămădise nodul ce avea să i se pună în gît ori de cîte ori avea să deslușească printre zaplazurile curţii, în orăşelul ei cu bălţi şi ţînţari, silueta bărbatului care o aștepta la poartă.

Anton se gîndi că, mai departe, lucrurile se potriviseră de la sine, cum i se întîmplase și lui de cîteva ori, cînd nu-i rămăsese altceva de făcut decît să ridice din umeri și să lase totul în seama amănuntelor – care știau ele singure cum să facă și să desfacă –, după opinia năprasnicei sale bunici. Ştia de la Vania că la destinație Savone îi preluase domnişoarei cufărașul şi că se înfăţişaseră amîndoi – după ce în timpul călătoriei îi făcuse fetei o curte decentă, invitînd-o în cîteva rînduri să stea de vorbă pe culoar şi să admire peisajele ce alergau prin faţa geamurilor – în faţa mătuşii Niculina, care îşi aştepta nepoata la capătul peronului.

Tot de la Vania știa că vocea sa baritonală – nepreluată de nici unul dintre urmași – avea darul de a fermeca auditoriul, că albastrul sumbru al pupilelor sale prindea să strălucească în timp ce povestea, el nemirîndu-se defel că, ajunsă din gubernia ei noroioasă pe catifelele acceleratului de București, domnișoarei îi pierise glasul.

Tot ce-și mai amintea din spusele Lizei era că, după ce aceasta îi făcuse o prezentare destul de încurcată, dar cu un strop de însufleţire ce nu-i scăpase binevoitoarei mătuși, cele două femei se urcară într-o birjă, adresîndu‑i mogîldeţei de pe capră un nume de stradă, pomenit la un moment dat în timpul conversaţiei din tren, dar și o cifră pe care Sava n‑avea s-o uite niciodată.

Dar unde înnoptase, cu cine se întîlnise și ce făcuse el la București timp de două zile – și cum de izbutise să se prezinte zîmbitor la adresă chiar înaintea buchetului de bujori adus de comisionar, pentru a o conduce pe fată la gară și să facă înapoi drumul împreună – era un amănunt pe care nici Vania, nici Andrei, nici Raisa nu se pricepuseră să i-l lămurească. Se știa doar că fata îl tulburase pe chipeșul bărbat cum nu i se mai întîmplase acestuia vreodată, și că acesta ascultase de un impuls, încă unul din cele cu care se obiș­nuise și pînă atunci să-i cîrmuiască viața. Pentru el, America putea să mai aştepte.

*

Reveria nu se destrăma cînd tălpile sale regăseau moliciunea papucilor sau a covorului, ci doar cînd atingea cu arătătorul butonul expresorului. În regim de măcinare, uruitul maşinii îi perfora timpanele şi, ca să scape de zgomot, deschidea fereastra din­spre rîu. Apoi, după primul căscat şi după prima întindere de oase, se aşeza la masa din bucătărie şi, cu căldura ceştii în palme, încerca să se gîndească la ce avea de făcut. Deranjul din casă îl descumpănea. Nu vedea în jurul lui decît sacoşele pline cu cărţi şi sacii de rafie în care vîrîse hainele lui Vania și ale Miţolinei. Trebuiau scoşi în stradă, aşa îl sfătuieseră vecinele, dar se temea că vor rămîne acolo toată săptămîna. „Fii serios! O să dispară în zece minute“, îl asigură una dintre ele. Aşa o fi, de unde să ştie el că, după asfaltarea străzii din lungul căii ferate şi a celei din jurul parcului, cartierul copilărie sale nu mai era unul liniştit? Maşinile îşi scurtau drumul şi treceau chiar şi noaptea prin faţa celor trei blocuri construite între războaie, dizolvînd grăbite, cu fazele lor scurte, întunericul din curbă.

La Bucureşti trecuse, mai mult din curiozitate, pe la ambasada Ucrainei. Aflase de la navă că la respectivele servicii consulare atmosfera se schimbase, că oamenii erau acum serviabili şi că ar putea obţine, contra unei taxe şi a cîtorva luni de aşteptare, o hîrtie cu informaţii de arhivă despre cei şapte băieţi ai învăţătorului din Nepiodovka, dintre care şase se stabiliseră la începutul secolului trecut în America. Funcţionarul îl ascultă cu atenţie şi-i recomandă să facă o cerere, la care să ataşeze copia certificatului de naştere sau orice alt document oficial din care să rezulte că Sava se născuse în Ucraina, lucru la care pînă atunci Anton nu se gîndise. Dar de îndată ce descărcase jeepul închiriat cu care îşi transportase calabalîcul, se apucă să parcurgă, filă cu filă, dosarele voluminoase ce cuprindeau arhiva familiei, etichetate şi numerotate cu grijă de Ionel – sau Vania, cum îi spunea Liza fiului său mai mic. Acolo, printre cereri, certificate, adeverinţe, diplome şi chitanţe pătate şi roase de vreme, l-a ajuns oboseala celor aproape opt ore de şofat şi, cu mirosul de hârtie învechită în nări, adormi îmbrăcat, în fosta cameră a bătrînilor, pe canapeaua de lîngă geam.

Îşi amintea acum, înviorat, după prima înghiţitură de cafea, de hîrtia în sepia, fragilă, pliată şi zdrenţuită la margini, cu titlul imprimat pe ambele părţi, găsită într-unul din dosare: Extract din registrul mitrical (Starea civilă), partea a II-a, pentru cununaţi, pe anul 1912. Se uitase la ea ca la o piesă de muzeu: rubricile cu titluri lungi pe orizontală, iar cele scurte pe verticală, completate cu un scris lunguieţ, aplecat într-o rînă, din care dispăruse litera „k“, poate un prim semn al românizării. Numărul actului de cununie: 109/ Luna şi ziua: Octombrie 28/ Numele, prenumele şi ocupaţia mirelui: locuitorul din com. Nepeodovca, Sava Filipov Savciuc, ortodox cu cununia întîia/ Vîrsta mirelui 21/ Numele, prenumele şi ocupaţia miresei, de ce religie este şi cu care cununie: Fata, Elisabeta, fiica locuitorului Mihailovschi din or. Bălţi, ortodoxă, cu cununia întîia/ Vîrsta miresei: 17/ Cine a săvîrşit taina sf. cununii: preot Vladimir Dimitriu şi cîntăreţ Ioan Dubcinschi/ Cine a fost chiezeşii (marturi) pentru mire, locuitori din oraşul Chişinău Serghei Liotman şi Ioan Lebedev, pentru mireasă Serghei Colocinschi şi Ioan Rot – şi era pecetluită cu timbre fiscale şi statistice însemnate cu profilul regelui Ferdinand din anul 1924, încondeiat cu ceva ce părea să fie un creion chimic, acelaşi tip de creion cu care bărbatului din fotografia ce-i întîlnea în fiecare dimineaţă privirile îi plăcea să-şi scrie cărţile poştale, umezindu-i din cînd în cînd vîrful cu buzele, şi întărită cu pecetea catedralei Sf. Nicolae din orăşelul de obîrşie al miresei. Anul extrasului scris cu cerneală cafenie – cîndva albastră – mai apărea o dată în subsolul paginii, lîngă ziua de 22 februarie şi lîngă menţiunea: „Dreptul acestui act cu originalul să certifică de către noi, Paroh Vl. Dimitriu şi Diacon: semnătură indescifrabilă“. Şi înainte de a proteja documentul cu o folie transparentă, pe care s-o fixeze cu un magnet pe uşa frigiderului, l-a dus la nas şi a inspirat un iz plăcut, greu de precizat, poate de cufăr vechi, cu toate că zăcuse – cel puţin în ultimii ani – într-un dosar.

Apoi se gîndi la procedurile de frontieră din acele vremuri – dar nu pentru a-şi risipi vreo nedumerire, ci mai degrabă uimit de coincidenţă –, spunîndu-şi că, probabil, între un regat şi un imperiu se circula mai uşor în anumite zile, amănunt despre care nici Sava, nici Liza nu suflaseră vreodată vreo vorbă, iar acum voia să ştie cum se trecea dintr-o parte într-alta, căci mai tîrziu, după o jumătate de secol, sau chiar mai bine de o jumătate de secol, trecuse şi el prin locul acela, unde doar ampatamentul căii ferate mai amintea de tinereţea bunicilor săi. Din perioada aceea, memoria lui păstrase doar chipiul vameşului nocturn, care – după ce călătorii trecuseră dintr-un tren într-altul – se apucase să răscolească rufăria şi cămăşile pregătite de Liza şi Miţolina, pentru excursia ce stîrnise atîtea discuţii în familie.

Un ţîrîit ca de greier îl făcu să caute din priviri ceasul căruia, la sosire, îi înlocuise bateriile. Îl dibui sub un prosop uitat pe recamierul rămas, în mintea lui, tot de culoarea paiului – deşi reparaţiile suferite de-a lungul timpului o ascunseseră sub un alb de spital – venerabilul martor al somnurilor neliniştite şi al iubirilor convulsive cu care părinţii săi încercaseră să suporte sinistrele nopţi ale anilor ’50. Venerabil, dar şi norocos, de vreme ce scăpase de cîteva ori de furiile lui Anton, care îl socotea vinovat de înghesuiala din bucătărie. Evacuarea fusese amînată de fiecare dată de lacrimile Miţolinei, gata să se rostogolească peste obraji ei ofiliţi ori de cîte ori Anton îi prefigura recamierului, cu o cruzime de neiertat, viitorul.

„Doamne, cum trece timpul“, îşi spuse, aruncînd o privire recunoscătoare micului instrument a cărui sonerie electronică veghease asupra întîlnirilor sale din ultimul timp. Se bărbieri cu grijă, respectînd linia de demarcaţie a bărbii – a cărei tăietură preluase, încă din ziua cînd împlinise treizeci de ani, fasonul bărbii celui ce-i provocase reveria – şi, după ce îşi încheie cureaua de la pantaloni şi o ascunse sub un tricou negru, de bumbac, chemă un taxi.

Cafeneaua luxoasă la care tocmai ajunsese nu se compara, în mintea lui, cu cea de odinioară, aflată la cîţiva metri distanţă, cu geamurile acoperite de hîrtie de împachetat şi cu uşile închise. Acolo sau în restaurantul de alături, cu mese de lemn gros, de măcelărie, flancate de bănci lustruite de folosinţă – măturat şi el de noile vînturi ale schimbării –, îşi depănase poveştile cu care venise de pe mare, acolo, pe uşile lor, intraseră şi ieşiseră ani la rînd prietenii săi din prima tinereţe, ajunşi între timp figuri cunoscute ale oraşului. Îl aşteptau şi acum, dar mai puţin nerăbdători, mai puţin interesaţi, poate chiar plictisiţi de întîmplările pe care ziarele şi televizoarele le revărsau la nesfîrşit, chiar dacă în alte nuanţe. Îl întîmpinau cu apelative preluate din poveştile sale, şi acestea îi sunau ca o invitaţie. Se aşeza pe un scaun mereu apărut de undeva, oricît de aglomerată ar fi fost cafeneaua şi, după ce fetele cu şorţ şi ecuson îl serveau, asculta discuţia pe care o întrerupsese – completarea unor ştiri, lămurirea unor ambiguităţi din politica zilei, ultimele matrapazlîcuri locale –, aşteptînd să-i vină rîndul. Iar cînd acesta venea, avea grijă să-şi controleze tonul şi să-şi filtreze naraţiunea, renunţînd la paranteze – şi la parantezele din paranteze, cu care obişnuia să-şi complice povestirile, condensînd totul în cîteva fraze, pe care cei din jur le primeau acum fără ca surpriza să le aprindă imediat ţigările şi ochii lor să emită priviri indescrifrabile. Deveneau astfel mai naturale şi mai uşor de acceptat, scoase de sub incidenţa oricărei suspiciuni. Unul dintre ei, prietenul său cel mai bun, cu care dormise cîndva spate în spate pe o canapea îngustă, chiar mîrîise odată, printre firele bărbii sale învolburate: omul ăsta ne poate îndruga orice, că tot nu-l putem controla!

Se bucura de fiecare dată cînd îi întîlnea, dar nu se mai grăbea să le facă cinste, cum se întîmplase odinioară. La acest episod ajungea mai tîrziu, cînd se simţea la largul lui şi după ce-şi încheia exerciţiul de recuperare prin care aproxima ce se întîmplase cu prietenii săi în lunile cît lipsise. Atunci, simțindu-se unul de‑ai lor, Anton cerceta comenzile, le reînnoia sau propunea schimbarea localului, unde, de obicei, lucrurile se complicau.

După cîte o astfel de agapă, nu ieșea în urbe zile la rînd, pînă cînd se trezea că-i suna unul dintre ei la ușă, așa cum făcuseră și Marius și Vlad în studenție, cînd îl găsiseră pe Sava citind Război și pace, în rusește, la măsuța dintre sălcii și, pentru o secundă, se crezuseră teleportați chiar în fața bătrînului autor, care îi măsura cu albastrul întunecat al ochilor săi de cobalt și-i întreba, într-o românească nestînjenită de firele încîlcite ale bărbii, pe cine căutau.

*

Sava îi povestise că, în anul în care se născuse, luna mai fusese aproape caniculară și că vagonul de clasa a doua plecase din gară cu toate geamurile coborîte. Se urcase în tren pe la mijlocul dimineții, cu o sacoșă de merinde și cu un cocoș pentru supa Mițolinei, care se străduia de zece zile să-i aducă nepotul pe lume. Se gîndea că băiețelul trebuie să fi fost bine plămădit, de vreme ce nu putea să iasă la lumină de zdravăn ce era. Ca bunicul lui! Asta spunea el auditoriului transpirat, alcătuit din trei fete cu basmale și fuste înfoiate, care se duceau în Tîrgul de Vite să se angajeze ca servitoare, și doi bărbați aduși de spate, cu fețe de tinighigii. Se uitau la el, și bărbații, și femeile, cu un zîmbet neîncrezător în colțul gurii, căci Sava își vorbea propria limbă, pe care o răsucea și o pigmenta cu accentul lui inimitabil, cunoscut bine doar celor ce-i frecventaseră, cu cîțiva ani în urmă, cîrciuma din Bălți. Le vorbi și despre cele trei capre urcate – la insistențele Lizei – în marfarul cu care se refugiaseră din fața rușilor, decizie inspirată, căci laptele lor îi scosese familia din foametea ce chinuise, în ’47, o țară întreagă. Și, ca să fie mai convingător, deși nimeni n-avea nevoie de dovezile lui, căută în sacoșă și scoase o sticlă de lapte… Moment în care trenul frînă brusc, și de sus, de pe suportul de bagaje, o creastă și un ghem de pene cenușii – ce încercaseră și pînă atunci să scape din legături – căzură pe muchia geamului și de acolo, cu un cîrîit prelung, se rostogoliră spre o imprevizibilă și generoasă libertate.

Sava se repezi la geam și, uitîndu-se după cocoșul ce se tîra cînd pe-o parte, cînd pe alta, printre sfărîmăturile de granit dintre linii, rosti sentința – enigmatică și triumfătoare – care peste ani, cînd Anton începuse să-și amintească și să povestească despre bătrîn, o intrigase atît de mult pe Ana:

– Slava Bohu! Mi s-a născut băiatul!

 

Fragment dintr-un roman în lucru