COSMOPOLIS. Maxima oralia

Dacă sînt întrebat, o spun. Dacă nu, o ştiu: limba română este un miracol. Este un dezastru aureolat de miracol. Ce e miraculos e că limba română a supravieţuit tsunamiurilor de falşi strămoşi care aduceau în obroc lumină de la răsărit. Aşa îmi pare şi mie. Doar valurile gepide şi cumane, slave şi hune, tătare şi slave, otomane, gipsoide şi sovietice n-ar fi trebuit să lase pe plajele fiinţei şi nefiinţei noastre decît cochilii de cuvinte şi ceva moaşte gramaticale. Dar nu a fost aşa, întrucît a fost altfel. Gramatica latină, înconjurată de mări numite altfel, a fost marea uleioasă pe care au lunecat, aiurea-ncolo-ncoace şi-n neunde, acele valuri. Acest lichid impermeabil ar fi trebuit să sece sub copitele de praf şi foc aflate-n treaba tranzitului; ori sub numerele de slavi aşezaţi în cîmpiile mai apoi ale noastre. Deşi ne plîngem ori de cîte ori nu ne umflă rîsul că scrisul e, la noi, un obicei nu moştenit, ci dobîndit tîrziu, poate că în oralitate stă miracolul supravieţuirii acestei limbi. Ceaţa arhivelor (pe cîte putem şti, primul text scris în română e nota informativă din 1521 a lui Neacşu – „I pak dau de ştire Domniei-Tale“ – din Cîmpulung, către […]