COSMOPOLIS. Misionari de-a pururi; de-a pururi, niciodată

Deşi misionariatul nu a fost nacafaua noastră, pînă pe la 1700 iezuiţii împînziseră lumea, din Paraguay pînă în China şi înapoi în Uruguay. Ajunseseră peste tot, care cu chin, care nu-n van, răspîndind luminile biblice cu ştiinţ-adîncă a moralei laxe. Iezuiţi iezuiţii, nu cum, mai încoace, mormonii, noii turişti ai sufletului puşi pe convertit cu ghiotura. Pe cînd imperiile îşi vădesc entuziasmul cucerind cu sabia, nici n-apucă bine sîngele să se închege pe ea, că se şi înfiinţează misionarii. Supravieţuitorii convertibili sînt frăgeziţi întru primirea transfuziei de sînge celest: operaţia pe cordul deschis, cu crucea pe post de bisturiu şi bumerang, e ţinta misionarului nutrit din umbra luminoasă a Testamentului Nou.   Misionariatul, tipic catolicilor şi protestanţilor, e-acum timid în estul ortodox. Pe cînd baptiştii şi mormonii, adventiştii şi catolicii, ori trimişii unor secte cu nume neştiute sau irepetabile pogoară asupra estului scăpat din gîtuirea mamonei moscovite, aşezînd la gurile rîurilor baptismale hidrocentrale spirituale, ce face, oare, frumoasa noastră ortodoxie? Blîndă, mistică, discretă (dar uneori şi onctuoasă, cu pleoape îngroşate de lacrimi amestecate), cum ar putea ea să intre în hora misionariatelor care au transformat planeta într-un network de hai-huişti ce se-ntretaie unii cu alţii ca – Doamne, iartă-i, că-s […]