COSMOPOLIS. Od-Angliei

Atîţia kilometri şi somnoroase extra-mile am zburat cu British Airways în ultimele săptămîni, încît mă văd nesilit să-i dedic Angliei o odă. Mile peste nori şi pe sub soarele care nu apunea niciodată în imperiul britanic, deşi la Londra plouă des, fără să fie ceaţa rară. Samuel Beckett, irlandez transplantat, spunea că soarele s-a plictisit văzînd că nu era nimic nou sub el. Poate că norii, deşi, de jos, ei par a fi schimbarea însăşi.   De cum s-au ridicat aburii mahmurelii de după Războiul Mondial de dinaintea globalizării, englezii au constatat că, din imperiul care, acum un veac şi cu oceane cu tot, acoperea trei sferturi din planetă, rămăseseră doar cu ţesătura rărită a Commonwealth-ului. Asta după ce imperiul se făcuse cu metodă şi curaj de aventurieri, piraţi, dame reci şi colonişti suflînd în budincă: „Com’on, wealth!“. Şi au venit şi fildeşul din inima întunericului, şi ceaiul din Ceylon, şi o cincime a infinitului Egipt, care acum sălăşluieşte la British Museum. Puşi de coloniştii englezi, după care, mai apoi, s-au clonat, miriade de egipteni, foşti perşi, asirieni, dar şi babilonieni, indieni, sud-africani ş.a.m.d. au săpat, dezgropat, împachetat şi-expediat către insula-mamă sculpturi mari şi mici, coloane, capiteluri ori bucăţi de […]