COSMOPOLIS. Sighetto

Odată, închisoarea de la Sighetu Marmaţiei fusese maşinăria de măcinat elitele României interbelice; acum, transfigurată în Memorialul Victimelor Comunismului, ea este Locul neatins de mareele impurităţii ţării. Destinul acestor ziduri este utopic, excepţional, cutremurător: în primele decenii comuniste ele concentrau atrocitatea înăuntrul lor; acum ele ţin ceea ce, din exterior, o asediază atroce şi banal, la o distanţă ce îşi ştie, doar ea, măsura. Traversînd această distanţă fără amortizoarele memoriei care amorţesc moralitatea, drumul spre Sighet nu e nici lin, nici linear. Din forturile confortului de azi, cu greu ne putem urni spre era durerii rememorate continuu la Sighet; hedonism şi durere nu au o lume simplă în comun. Centralele de impurificare a vieţii fac azi din România reţeaua închisă a oricărui carnaval. Ele împing pulsatil viaţa în braţele unui tribalism violent ospitalier, unificat prin şchiopătări maneliste, dar divizat, mafiot, întru sine de securism. În miezul acestui ev nestins, Sighetul e o insulă de viaţă pură; inconvenabil teatrului de penumbre contemporan, izolat de această scenă, Sighetul este un ghetou. Politicianismul îl poate evoca doar prin superstiţie ca pe moaştele unui sfînt fantomatic. Stoicismul pe care îl celebrează, sfinţenia picurată de suferinţele celor închişi la Sighet închipuie o hartă, alta, a […]