După ce a păşit pragul creaţiei literare debutînd în 2014 cu romanul La malédiction du bandit moustachu (Blestemul banditului mustăcios, Editions Gaïa, 2014), Irina Teodorescu publică Les étrangères (Străinele, Editions Gaïa, 2015), roman scris, ca şi cel dintîi, direct în limba franceză. Amănuntul acesta îşi are aici deplina sa importanţă căci, ajunsă la 19 ani în Franţa, tînăra scriitoare nu vorbea nici un cuvînt din limba lui Molière. Faptul nu este atît de surprinzător pentru cei care cunosc incredibila capacitate a unui Panait Istrati sau a unui Emil Cioran de a face din această limbă de împrumut un lăcaş de seamă al interogaţiilor şi al sentimentelor lor cele mai secrete. Dacă primul ei roman se inspiră din lumea haiducilor lui Panait Istrati, cel de-al doilea înclină spre reflecţia filozofică cioraniană, propunîndu-şi „să arate invizibilul lumii celor care nu ştiu să-l vadă“. Antifraza străinelor din titlul celui de-al doilea roman răspunde nevoii de definire a unei identităţi care se caută, mai mult decît celei a absenţei de rădăcini, cele două lumi pe care le descrie fiind, în cazul de faţă, perfect transparente. Retrasînd periplul între România şi Franţa a două tinere artiste, Joséphine Zandana, fotograf, şi Nadia, dansatoare, prozatoarea retrasează destinul comun, profesional dar şi personal, al acestora, într-o „fantezie pe jumătate candidă, pe jumătate gravă“, cum a caracterizat-o critica literară.
Vă recunoaşteţi în tradiţia literară a lui Panait Istrati sau a lui Emil Cioran?
Mă recunosc în tradiţie, da. Şi literară, prin practică. De altfel, cred că este vorba pur şi simplu de un transfer al unei trăiri identice în literatură. Am o cultură românească şi o amestec în viaţa de toate zilele (inclusiv în domeniul culinar, chiar dacă acesta nu este domeniul meu preferat) cu cea franceză. Ceea ce s-a întîmplat, probabil, cu nenumărate persoane, avînd uneori ocazia să descoperim aceste legături în literatură. În acest sens, cred că sînt ca Istrati, sau Cioran, sau Ionesco, sau ca mulţi alţii.
Am putea cita şi alţi scriitori francezi sau români care v-au servit de model?
Îi recunosc ca model pe mulţi scriitori, dar e vorba �– pentru mine – de modele de viaţă, şi nu în mod necesar de scriitură. De exemplu, Simone de Beauvoir, pe care o admir enorm pentru inteligenţa ei, pentru fineţea ei de spirit. Îmi place foarte mult şi stilul ei, naturaleţea frazelor, dar, în acest domeniu, preferinţele mele se îndreaptă mai mult spre scriitori mai sensibili, cum sînt cei care creează imagini neaşteptate, dar pe care le găsesc foarte juste. De exemplu, Margueritte Duras. Sau, într-un alt registru, Bernard-Marie Koltès. Mircea Eliade. Elsa Morante. Siri Husdvet.
Scrieţi direct în limba franceză. De ce nu în limba română?
Româna este, pentru mine, limba copilăriei. Iar România, ţara copilăriei mele. Cred că, dacă aş scrie în română, aş face-o pentru a scrie cărţi de copii. (Răspunzînd la întrebarea dumneavoastră, îmi vine acum această idee. Poate că chiar ar trebui să fac acest lucru!)
Josephine Zandana, eroina dumneavoastră, trăieşte între aceste două lumi, între România comunistă şi postcomunistă şi Franţa. Este ea o imagine a acestui amestec, mai ales prin originea ei franco-română?
Nu ştiu. Putem oare spune că copiii noştri sînt imaginea celor doi părinţi amestecaţi? Nu prea… Cred că Joséphine există ca personaj. În afara acestor două ţări. Ea există pur şi simplu, încarnează o dorinţă de a trăi şi de a crea, o stranietate, o singurătate, un mod de a iubi. În fine, sper!
Ce sens poate avea pentru ea acel „acasă“, acel „castel plin de bogăţii“ pe care nu-l găseşte nici în Franţa, nici în România, ţară în care tristeţea şi cenuşiul sînt pretutindeni?
Nici un sens şi, din acest motiv, cartea se intitulează Les Etrangères, Străinele. Nu cred că omul este în mod intrinsec un străin. Această noţiune ne vine în acelaşi timp cu cea a nudităţii. Un copil de 4 ani se poate plimba în pielea goală, şi nici el, nici ceilalţi nu sînt jenaţi. Un copil român de 4 ani se poate duce în Franţa şi nu se simte străin. Acestea sînt noţiuni care sosesc mai tîrziu, sînt deci noţiuni culturale. Joséphine este tulburată, da, căci sensibilitatea şi intuiţia ei sînt prea puternice. Ea nu-i prea înţelege pe ceilalţi. Datorită acestui fapt, ea devine în mod intrinsec o străină. Ea nu poate, prin urmare, vorbi de un acasă al ei.
Printre toate amintirile, există una legată de mirosul dulceag al unui parfum care o va urmări în toate călătoriile sale de-a lungul frontierelor şi al celor două lumi.
Este parfumul visului ei de copil. Avem cu toţii, cred, o sticluţă precum cea a lui Joséphine.
Nadia, prietena lui Joséphine, îşi exprimă admiraţia pentru Paris. Este uimită, la prima ei vizită, de lumina, de podurile, de terasele oraşului. În spatele acestei uimiri se ascunde trăirea dumneavoastră personală?
Da, un pic. M-am îndrăgostit din prima clipă de Paris, de cînd am pus piciorul în acest oraş. Astăzi nu mai locuiesc la Paris (locuiesc acum la Rennes), dar Parisul va rămîne întotdeauna, pentru mine, oraşul preferat.
Vine apoi limba franceză, cu elixirul ei îmbătător, căruia îi aduceţi un omagiu.
Da, sper că am reuşit acest pasaj, căci el este important pentru mine. Cred că, pentru un francez get-beget, acest lucru nu are un atît de mare interes. Şi totuşi, prin cuvintele Nadiei, vorbesc despre limba franceză, dar şi despre limba iubirii. Mai ales a primei iubiri. Am ascultat odată la radio o emisiune în care se spunea că există frecvenţe sonore diferite de la o limbă la alta. Cred că, atunci cînd sîntem îndrăgostiţi, ne aflăm pe o cu totul altă frecvenţă.
Devenită fotograf celebru, Joséphine va cunoaşte succesul, va părăsi Bucureştiul, mutîndu-se la Paris, şi o va aduce cu sine pe Nadia, dansatoarea, cu care va trăi o iubire fuzionară.
Da, voiam să vorbesc în această carte despre o relaţie fuzionară. La început, nu era neapărat vorba de iubire. Voiam să vorbesc despre prietenie, despre o legătură ce se poate crea atunci cînd ai aceleaşi proiecte, în care pui aceeaşi energie. Dar am găsit că iubirea servea mai bine intenţiei mele. A introduce un concept mai complicat însemna a mă îndepărta de centrul subiectului meu.
Putem plasa cele două personaje într-o contradicţie evidentă? Joséphine vrea să fotografieze invizibilul, iar Nadia să facă invizibil ceea ce este prea vizibil.
Poate. Cred că putem vedea aici mai ales o metaforă a creaţiei artistice. Pe amîndouă feţele, recto şi verso.
Joséphine defineşte viaţa ca fiind „un timp, o scurtă ocazie de a afla un sens şi de a-l transmite“. Am putea defini romanul dumneavoastră ca o interogaţie asupra sensului vieţii?
Bineînţeles. Cred că orice formă literară şi de creaţie înseamnă o căutare a sensului vieţii. Joséphine este, însă, mai optimistă decît mine: ea crede că putem afla un sens şi îl putem chiar transmite. În ceea ce mă priveşte (şi pentru moment), consider viaţa ca o scurtă ocazie de a căuta un sens. E deja foarte mult. Şi-mi dau seama că ar fi trebuit să devin cercetător în biologie.
Interviu realizat de Dan Burcea
_________________
O variantă a interviului de faţă a apărut în limba franceză pe site-ul salon-litteraire.com.