Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Critica de sistem (II)
Andrei TERIAN - Critica de export. Teorii, contexte, ideologii
- 21-03-2014
- Nr. 715
-
Paul CERNAT
- CRITICĂ LITERARĂ
- 13 Comentarii
Amendînd substanţial şi avenit conceptualizările lui David Damrosch cu privire la semnificaţia „literaturii mondiale“ din What Is World Literature? (2003) şiHow to Read World Literature? (2009), Andrei Terian încearcă să stabilească, pentru început, în ce ligă se plasează literatura română. Ar fi vorba, înţelegem, despre Lumea a Doua, conform clasificării lui Fredric Jameson dinThird-World Literature in the Era of Multinational Capitalism (1986) şi a istoricului francez Alferd Sauvy (Trois mondes, une planète, 1952). Sau, în alţi termeni, despre „semiperiferia“ sistemului mondial modern, apud Wallerstein. Dar dacă, pînă la urmă, literatura mondială nu este decît o modalitate de a perpetua, prin criterii vagi, statu quo-ul, anume validarea canonică a Centrului occidental, iar, pe de altă parte, literaturile postcoloniale tind să îşi asume ofensiv, dar cu maximum de profit, condiţia periferică şi exotică, literaturile Lumii a Doua riscă să cadă la mijloc, pe post de terţ exclus: „Nefiind nici îndeajuns de puternice pentru a accede în hipercanonul occidental, nici îndeajuns de excentrice pentru a putea susţine unul dintre numeroasele canoane postcoloniale, majoritatea literaturilor ţărilor din Lumea a Doua riscă să rămînă blocate în situaţia unui no man’s land pe care puţini cercetători şi critici literari străini au curiozitatea să-l exploreze. Pe […]
a matei, am predat ionesco la facultatea de franceza in america si n-am pomenit nici macar o data, da o data, ca-i roman. 1-0 pt mine
@lucid: pe CriticAtac il citez negativ pe Crainic in chestiunea „imperialismului romanesc”, pe care-l consider odios, daca e nevoie sa explic (credeam ca nu e).
E treaba lui Ionesco (ca si a lui Cioran) daca se considera sau nu scriitor francez, la un moment dat. Intentio auctoris nu e acelasi lucru cu intentio operis si exista suficiente teme, obsesii etc. de natura sa ne faca sa nu stabilim o cezura intre identitatea sa romaneasca si cea franceza, dincolo de limba adoptata si de optiunea sa identitara. Asadar – si-si, asemenea scriitori pot fi revendicati, cu egala indreptatire, de doua culturi (in cazul lui Fundoianu-Fondane – chiar de trei, franceza, romana si evreiasca).
Ca de obicei, Paraschiv exagerează şi e atras de afirmaţii neverificabile.
Şi totuşi, apropo de discuţia despre trecutul şi viitorul culturii române, întrebarea dacă cei care o poartă (fie şi cu invocarea anumitor “complexe”) au acreditivele necesare pentru a vorbi în numele acestei venerabile doamne mi se pare, în ultimă instanţă, inevitabilă.
Iar argumentul lor unic, “globalizarea”, cu toate conotaţiile ei de ordin strict politico-economic, ridică întrebarea suplimentară dacă, înainte de a-l prelua ca atare din domeniul studiilor politice şi de economie mondială, adepţii acestei perspective ultra-pragmatice şi ultra-materialiste s-au ostenit să studieze măcar teoria marxistă a raportului dintre „bază şi suprastructură”.
Ce să mai spun despre propunerea, făcută cu cea mai angelică ingenuitate de dl Alexandru Matei, de concentrare exclusivă pe “limba prin care trăieşte tot acest sistem … engleza”? Perspectiva este atât de atrăgătoare (iar analogiile cu statutul limbii ruse din anii ’50, sau cu opiniile tovarăşei Aneta Spornic, trei decenii mai târziu, atât de evidente), încât orice comentariu, oricât de reţinut, mi se pare contraproductiv.
………………………………………………………………………………………………………
(“Pentru ce ai rămas tu în mijlocul staulelor? Ca să asculţi behăitul turmelor? La pâraiele lui Ruben, sunt grele cumpene sufleteşti!” Judecători, 1, 16)
…toata obsesia asta a „complexelor” bazate pe opozitia dintre „centru” si „periferie” este rodul gandirii unor insi complet lipsiti de umor, cantonati in orizontul provincial al micului lor ego provincial, care-si proiectează asupra „culturii române” propria mediocritate structurală si propriile aspiratii de parvenire a la Dinu Păturică?
Trebuia folosită, bineinteles, forma consacrată in acest context:
„La plebicist!”…
@Mihnea Moroianu
Imi permit sa intervin, facind parte dintre cititorii interesati de cartea lui A.Terian: problema care se pune este a receptarii externe a literaturii romane,in care pozitia „periferica”nu e obligatoriu sa genereze „complexe de inferioritate”.
Autorul propune un „instrumentar” si o” platforma „frumos construita cu care examineaza literatura romana in contextul celorlalte literaturi est-europene, in raport cu „centrul”/influente anterioare, incercind sa ofere grile mai generoase decit cele traditionale(N.Manolescu, Mihai Zamfir).
In alte cuvinte, am putea astfel „recupera”curente ideologice, autori…fara a exagera sau respinge manifestarile literare hibride.
Concluzie: ani de zile s-a facut confuzia intre istoriografie si istoria literaturii romane(vechi); multe generatii de studenti la Litere l-au avut ca professor de literatura romana pe Ion Dodu Balan. Ar trebui sa fim foarte multumiti de existenta prezentei polemici( in sens maiorescian, evident).
Cu stima,
Alina Popescu
Prima întrebare este: au suferit marii scriitori (sau marii critici) antebelici de vreun “complex de inferioritate” al literaturii din care făceau parte? Răspunsul, oricât de neverosimil pentru urechile noastre actuale este: NU! (Pe vremea aceea nu începuse încă vânătoaea de burse şi premii literare internaţionale; castelul Solitude nu era transformat în casă de creaţie; Liga Naţiunilor nu aloca fonduri pentru integrare; şi, mai presus de orice, tinerii români, în măsura în care călătoreau în Vest, o făceau pentru a studia şi pentru a-i înţelege spiritul şi cultura, nu pentru a cunoaşte editori şi agenţi literari.)
În al doilea rând: Considerarea culturii române de “după 1900” drept “colonie a celei franceze” chiar dacă făcea parte din arsenalul ideologiei tradiţionaliste (şi eventual al teribilismelor lui Fundoianu) ‒ nu cumva teza aceasta era o evidentă exagerare polemică, dezminţită de simpla existenţă la acea dată a unor fenomene atât de puţin explicabile prin radiaţie colonială, cum erau Eminescu şi Caragiale?
În al treilea rând: teza aceasta a autocolonizării şi imitaţiei (“mimicry”) modelului occidental coexistă, deşi nu foarte explicit în textul acestei recenzii, cu poziţia opusă, a denunţării tendinţelor de autarhie excesivă a culturii române, cu autosuficienţa şi insuficienta ei deschidere spre exterior, şi corolarul lor: dezinteresul faţă de pătrunderea pe piaţa internaţională a valorilor simbolice, indiferenţa “suicidară” (!) faţă de “reţeaua globală de putere şi influenţe”. Întrebarea este acum dacă nu cumva autocentrarea aceasta, “închiderea”, istoric determinată, în propriul microcosmos spiritual este totuşi DEFINITORIE pentru cultura aceasta “semiperiferică”, iar încercarea de a o corecta sau înlocui nu echivalează cu a-i omorî misterul (sau în orice caz a-i anula tocmai ceea ce constituia raţiunea ei cea mai intimă de a exista în sfera inefabilă a lui “a fi” în plan spiritual).
În al patrulea rând, teza scoaterii literaturii din dependenţa osmotică faţă de suportul lingvistic care constituie însăşi substanţa şi materia primă a întregii ei deveniri mi se pare departe de a-şi fi dovedit valabilitatea în practică. Exemplele pe care le enumeraţi (şi a căror listă nu cred deloc că ar putea fi mult prelungită, aşa cum vreţi să ne faceţi să credem) nu dovedesc decât cel mult posibilitatea unei studieri a literaturii române în dimensiunea “metisajului şi hibridării”, dar nicidecum posibilitatea abordării ei exclusive în această cheie.
Observaţie finală: Ca de obicei, aţi reuşit să le transmiteţi cititorilor Dvs un anumit interes pentru lectura volumului pe care-l recenzaţi. Ceea ce pot să spun de pe acum este că graba aceasta de a trece mai repede “la plebiscit” ‒ recte la perioada de dupa 1948, prin comasarea întregii istorii moderne a literaturii române într-o unică “etapă” (!) 1830-1948, care i-ar conţine sub acelaşi acoperiş conceptual pe Conachi, Heliade, şi Mateiu Caragiale, mi se pare că spune multe despre spiritul istoric şi interesul pentru trecut al autorului ei.
Cartea lui Andrei Terian-„Critica de export.Teorii..”, dificil de reperat in librarii, isi gaseste prin articolele d-lui Paul Cernat o foarte corecta si interesanta prezentare si analiza..
Miza fiind cercetarea identitatii literaturii romane din perspectiva legitimarii externe, criticul atribuie literaturiinoastre statutul periferic,convingator argumentat/nuantat.
Propunerile de noi grile,motivul situarii literaturilor est-europene alaturi de centrul occidental, .,hibridele rezultate din realismul socialist si protocronism- cu efecte asupra evaluarii apartinind unor istorici literari traditionali ,slabiciunea grilei postcomunismului, artificialitatea cunoscutei „scheme” pasoptism-junimism-…..postmodernism, evacuarea curentelor antimoderniste si inca alte motive determina necesitatea unei noi periodizari a istoriei literaturii romane.
Propunerea pe care o face in acest sens dl.Andrei Terian
mi se pare inteligenta, corecta si interesanta.
Intai o mica atragere de atentie: Ionesco s-a considerat intotdeauna SCRIITOR FRANCEZ – o puteti intreba pe Marie-France daca va mai reveni in Bucuresti curand. Nu si-a renegat niciodata originile romanesti, nici pe cele ale adoratei sale mame, dar nu accepta sa fie „inregimentat’ nici de literatura romana nici de Enciclopedia Judaica. Vroia doar sa fie considerat SCRIITOR FRANCEZ.
Subiectul comentaiului: cand avetzi de gand sa dezvoltati intr-un articol pe O C teoria aia cu imperialismul romanesc antonescian, generat de o tzara semicoloniala? Am vazut ca in Criticatac il citati pe Crainic, dar este penibil pentru un profesor de literatura romana sa nu stie ca reprezentativ literar pentru o marunta, scurta si ciudata ratacire propagandistica in anii 40 este Aron Cotrus cu ale sale poezii visand „imperiale Romanii”. Cat despre imperialism, il puteti intreba pe Ernu, odesit prin nastere, care ne-a promis de anul trecut un roman despre Odessa anilor 41-44. Pana atunci, e bun si Alexander Werth (tatal comunistologului Nicholas) care in Corespondent pe Frontul de Est descria stupefactia lui in aprilie 44 cand a dat in Odessa de o societate cvasi-capitalista faurita de imperialistii romani care reusisera sa se inteleaga bine cu odesitii pe terenul specific local al negustoriei de toate tipurile (plus ca le redeschisera bisericile, OPERA si UNIVERSITATEA). Asa imperialisti, mai rar.
@un sospiro: nu ma confundati, plz, nu sint atit de internationalist 🙂 Altceva voiam sa spun (ma rog, poate ca „renteaza” nu era cel mai fericit termen): criteriul limbii e limitat si, dincolo de un punct, irelevant: Panait Istrati e scriitor roman chiar in limba franceza. Cioran si Ionescu sint scriitori romani si in limba franceza (la fe ca si scriitori francezi: identitate dubla, hibrida). La fel, Catalin Dorian Florescu. Herta Muller e si scriitoare germana, si romana, simultan. Scriitorii coloniali (indieni etc.) de limba britanica nu sint in primul rind scriitori scriitori britanici. Mai vreti exemple – de literatura migranta, sa zicem? Continuam pina miine. Deci: literatura romana trece dincolo de frontierele lingvistice, iar in „lumea globala” asemenea forme de metisaj sint altfel valorizate. Oricum, multumesc de observatie, precizarile erau necesare.
Nu-i asa ca el se simtea foarte acut la Sadoveanu, Mateiu Caragiale, Barbu, Blaga, Pillat, Arghezi si la toti ceilalti scritori importanti din prima jumatate a secolului XX, si ca el promite sa fie rapid eliminat prin strategiile de integrare bazate pe „pe metisaj, fragmentarism, hibriditate“ - si, last but not last, pe renuntarea la „criteriul limbii”, care „nu mai renteaza” astazi?
Corect, Alex. Iti fac eu rost de carte. 🙂
Foarte bun textul si, cum sa spun, buna ideea de a scrie despre o carte pe care cred ca nu am de unde s-o iau. Vreau sa spun atit. Integrarea literaturii romane in sistemul global(ist) nu se va mai putea face, de aici incolo, fara antrenarea celorlalte domenii discursive nationale care apar mai tirziu – dintre care cel mediatic este esential. abia atunci vom putea intelege contextul – chestia asta care pare abstracta dar care nu e decit foarte complicata, pentru ca implica o multime de dimensiuni de care uneori nici nu ne dam seama. Apoi, limba: limba prin care toate traieste tot acest sistem, in care noi suntem in lumea a doua, este engleza. E un alt factor de care nu poti sa nu tii cont. E, intr-adevar, o discutie pe care, cred, noi o avem de purtat de acum incolo.