Critica literară – între ecumenism şi partizanat (I)

„Critica românească, cu foarte mici excepţii, e cît se poate de deşartă, o critică de frunzăreală. E mare secetă în literatura noastră, dar mai mare încă în critică. […] Cînd apare vreo lucrare a unui scriitor al nostru, criticii se împart de obicei în două tabere: unii, duşmani ai artistului, îl ocărăsc, îl numesc om fără talent, nulitate, aşa din senin, fără nici o motivare; alţii, prietenii, îl ridică în slavă şi iarăşi fără de motivare. Astfel, scriitorul ajunge, după unii, o nulitate, după alţii, un maestru, un talent fără pereche. Iar prieteşugul şi duşmănia atîrnă de nişte factori cari îndeobşte n-au nici o legătură cu literatura, ca de pildă: colaborarea la aceeaşi revistă, înregimentarea în aceeaşi gaşcă literară, ba de multe ori îşi vîră coada şi politica de partid. Aşa că un scriitor care e maestru, talent mare, geniu, cînd face parte din partidul politic al criticului, ajunge nulitate cînd trece în alt partid.“   Aceste consideraţii, pe care probabil destui le-ar contrasemna şi astăzi fără ezitare (cel puţin înainte de a prinde de veste cui îi aparţin…), sînt formulate de C. Dobrogeanu-Gherea la începutul unui lung şi bine-cunoscut articol publicat în 1887 în Contemporanul, „Critica criticei“ (reluat, ulterior, […]