Critica literară – între ecumenism şi partizanat (III)

Condiţia criticii literare în interiorul culturii româneşti contemporane, „postmoderne“ este, fără îndoială, atipică prin raportare la spaţiul occidental. De ce spun asta? În alte părţi, divorţul între critica de întîmpinare şi critica academică s-a produs de ceva vreme şi se pare că iremediabil. Cea dintîi e, de fapt, adesea redusă la recenzistică, la o simplă prezentare de carte, mai mult sau mai puţin profesionistă, care nici nu mai este apanajul criticului literar, ci al jurnalistului cultural. La noi, specia cronicii de întîmpinare subzistă ca prin miracol. (Iată un mic avantaj al „retardului“ nostru cultural!…) Dacă în culturile occidentale, critica literară s-a refugiat în universităţi, s-a claustrat sine die într-un soi de Castalie, la noi, critica îşi mai păstrează încă, nu ştiu pentru cîtă vreme, un mai pregnant rol de mediator cultural între Universitate şi publicul general cultivat. Iar funcţia criticului de întîmpinare mai poate fi încă asociată cu o poziţie de putere – la nivelul cîmpului literar, în general; dar şi, în particular, în cazul acelor critici care sînt şi universitari (iar cei mai mulţi dintre criticii activi sînt), chiar în interiorul instituţiei universitare, unde vizibilitatea publică şi capitalul de prestigiu acumulat prin practicarea cronicii literare le-au asigurat, în ultimii […]