- Este cronica literară o specie caducă în anul de graţie 2016? Dar aşa-numita „critică de autoritate“?
- Se află, astăzi, cronicarul literar (şi cronica literară) într-o criză de legitimitate? Dacă da, care credeţi că ar fi cauzele? Ce se pierde (sau ce se cîştigă) prin slăbirea autorităţii cronicarului?
- Pe ce coordonate s-ar cuveni redefinit, în contextul sociocultural actual, rolul comentatorului de literatură română contemporană?
- Înainte de epoca „douămiistă“, critica literară era, la noi, o ocupaţie aproape exclusiv masculină. După 2000, raportul de forţe s-a modificat, cel puţin într-o anumită măsură, prin pătrunderea şi afirmarea, în „arena actualităţii“ literare, a mai multor comentatoare. Cum apreciaţi acest fenomen?
- În ce măsură mai înainte amintita „arenă“ a actualităţii literare este un teritoriu al unor relaţii de putere? Cît de mult se înrudesc (şi pe ce porţiuni se intersectează) „politica literară“ cu politica propriu-zisă?
Scuze!… mai ales pentru un ă în loc de î pe ultimul rând la comentariul de mai sus.
Şi cum de păreri nu ducem lipsă, fac o propunere, după modelul Sănătăţii:
– ce-ar fi să se înfiinţeze o „Policlinică cu plată” pentru cărţi? Evident, cu o revistă serioasă, care să apară săptămânal, de rigoarea, profesionalismul, imparţialitatea etc a fostei Edituri Cartea Românească.
Dacă noi, autorii, tot investim aşa mult în cărţi (scriere, culegere, tipărire), ce-ar fi să mai plătim la viitoarea „policlinică” o sumă (să zicem: 1-2 lei de pagină pentru cărţile de proză), ele să fie luate de „diagnostician”, care ne va da „reţeta” sub forma unui articol critic de bună calitate în revista „policlinicii”. Măcar să ştim pe unde stăm…
Doar aşa, vom putea avea un diagnostic corect şi cuprinzător al literaturii române contemporane şi nu ne vom mai plânge că stăm undeva într-un sat şi scriem…
[Oricum, eu, care am intrat profund în lumea medicală în recentul roman „Stăpânul licuricilor” („Dimineaţa unor doamne”, vol 1 şi „După-amiaza unor domni”, vol 2), aş fi dezolat să se întâmple invers: Medicina să ia exemplu de la Literatură: medicii să trateze doar pe cunoscuţi, pe cei de care au nevoie la ascensiunea lor, pe colegii cu care sunt la catedră… pe… etc… )
Este loc destul de comentat pe această temă…
Cronica literară aș asemui-o cu un consult la medicul de familie – dacă ești ”înscris” la medicul respectiv și dacă medicul are acces la o ”rețetă” ce se va tipări în vreo publicație.
Întrebarea cred că este: cine și de ce, sau în ce condiții, mai ”consultă” și ”dă rețete” (scrie cronici) ?
Mă repet cu ceea ce am afirmat în amplul fragment din ”Femei cardinale”, volumul 5 al ”Comediei contemporane” (Ed. Junimea, 2012-2013) : un critic literar bun este pe aceeași treaptă cu un diagnostician de la o mare clinică; amândoi consultă și eliberează rețete. Este nociv să credem că așteptăm de la un cronicar/critic literar să ne spună că suntem geniali, tot așa cum, bolnavii fiind, nu mergem la un mare clinician să ne spună doar că suntem frumoși, tineri, sănătoși tun și că vom trăi în veci.
Consultul unui clinician necesită câteva ore, poate două-trei zile, oricât de mare ți-ar fi boala. Apoi pune diagnosticul și prescrie rețeta.
Pentru un roman de 5-600 de pagini (spațiul minim în care poți dezvolta cele 3 cerințe ale unui mare scriitor francez: acțiune, povești de dragoste și caractere), ”diagnosticianului literar” îi trebuie pe puțin 20 de ore de trudă asupra paginii scrise.
Câte consultații cu plată dă clinicianul-medic în 20 de ore de muncă?
Și care este câștigul lui bănesc ? (Afară de creatori, care mai dau de la ei, doar să-și vadă opera ajunsă la public, ceilalți muncesc pentru o decentă plată, sub imperiul lui the time is money.)
Mai are rost să comparăm nivelul de trai al cronicarului/criticului literar cu cel al clinicianului-medic, amândoi cu același rang și performanță?! Poate de-aceea nici nu avem o critică de mare performanță…
Și nu trebuie decât să privim cu tristețe că scriitorii se citesc doar ei între ei, din lipsă de timp – și se citesc cei care au nevoie unii de alții, sau când presupun că mai pot ieși un pas în față, comparativ cu cei ce-au scris înaintea lor despre aceeași carte; asta poate atârna la CV și la un post mai sus.
Iar dacă mai și trăiești într-un oraș mic… Macedonski spune: ”Orașul mic mă pierde-ncet”…
…ăn fața contemporanilor, evident.