Criticul (de întîmpinare), Paracliserul şi Don Quijote

Nu ştiu de ce, dar am sentimentul că nici acum nu vrem/nu putem să recunoaştem impasul în care ne găsim. Majoritatea punctelor de vedere pe care le-am auzit/citit în privinţa criticii de întîmpinare sînt narcisiste şi utopice. Ne raportăm, inevitabil, la greaua moştenire a clasicilor, de la Maiorescu-Gherea la Călinescu-Lovinescu şi, mai aproape, la Manolescu-Simion, omiţînd că, de fapt, critica literară a fost întotdeauna în impas. Numai că formele de manifestare ale unui asemenea impas au variat în funcţie de ceea ce se cheamă, cu un clişeu, context. Reflecţii asupra statutului, utilităţii sau finalităţii criticii găsim şi la paşoptişti, şi la junimişti, şi la început de secol XX, şi în presa interbelică, pentru a nu mai vorbi de perioada comunistă. Nimic nou sub soare; şi, totuşi, e de meditat asupra mutaţiilor care se produc permanent şi care au generat, iată, ceea ce Bianca Burţa‑Cernat numeşte „impasul“ criticii actuale. Trei sînt, în opinia mea, adevăratele probleme cu care se confruntă critica de întîmpinare de astăzi: lipsa difuzării, lipsa publicului şi lipsa autorităţii. Prima este relativ uşor surmontabilă, cîtă vreme majoritatea revistelor culturale pot fi accesate online. Greul începe abia de la public. Cînd nu mai citesc nici profesorii, nici studenţii de […]