Criticul – un benign „comentator“…
- 19-05-2016
- Nr. 823
-
Rita CHIRIAN
- DEZBATERE
- 2 Comentarii
Nu mai există, evident, cronică literară, aşa cum funcţiona ea în interbelic sau mai încoace, pînă la „capturarea“ şi pulverizarea ei prin tot ceea ce ţine de internautic & virtual. Recenzia a căpătat – în formele ei cele mai vizibile – forma „statususului“, a articolului de blog, a „simpatiei“ (chipul cel mai stîlcit al criticii impresioniste) manifestate polimorf pe reţele de socializare (de pildă, o „autoritate“ critică care publică o fotografie cu ultimele titluri cumpărate/primite de la tîrgul de carte, îşi manifestă, implicit, simpatia/interesul şi funcţionează, inerent, ca un catalizator în direcţia validării/vizibilităţii titlurilor cu pricina; în acelaşi fel, entuziasmul faţă de un eveniment public în care este implicat un anumit scriitor are o mai mare greutate decît o coloană pretenţioasă într-o revistă de literatură – devenită, eventual, obscură prin perimarea instrumentelor de comunicare). Nu spun că e bine. Cred că generaţia mea este cea din urmă care a beneficiat de existenţa instituţiei critice în forma ei clasică (emiterea unei judecăţi de valoare, solid fundamentate estetic şi, horribile dictu, teoretic). Critica de autoritate a intrat, cu siguranţă, într-un con de umbră. Analiza unui text are nevoie de răbdare, de empatie, de un sănătos instrumentar teoretic, de ce nu? – de […]
CRITICA NU ESTE UN RĂU NECESAR, nu este rău nici cu ea, nici fără ea, dar eu am o singură nedumerire – cum poți fi critic fără să te remarci ca scriitor cel puțin într-un domeniu? Mai mult, un mare rău îl aduc criticii care au mania ierarhizării valorilor, mare tupeu poate să aibă un om lipsit de oricare har creativ. Critica însăși poate deveni o operă de artă dacă există har. Călinescu este încă singurul critic complet, artist și consumator benign.
eu recunosc, scriu dupa simpatie si mi-s comersant de cronic. ba le si scriu dupa ce/mi sufla muza de Bucuresti…