Cu Mihai Zamfir, în intimitatea stilistică a secolului al XIX-lea (I)

La momentul bilanţurilor, se pare că tot mai mulţi dintre criticii generaţiei ’60 se gîndesc să lase în urma lor, fiecare după propriile puteri, cîte o „istorie“ menită a da seama de dinamica fenomenului literar („de la origini pînă în prezent“) şi de soarta valorilor româneşti sub specie aeternitatis. Dintre toţi, doar Nicolae Manolescu a încercat, pînă acum, să concureze fără pic de complexe fantasticul „monument“ călinescian, asumîndu-şi riscul (am văzut cu ce rezultat) de a inventaria critic nu mai puţin de „cinci secole“ de literatură autohtonă – iată, n-om fi avînd noi, ca popor, chiar o vechime aztecă, dar dacă am putut da scriitori originali încă de pe la jumătatea mileniului trecut tot e ceva! Însă oare aşa au stat cu adevărat lucrurile? Mai prevăzători, ceilalţi colegi de generaţie ai actualului preşedinte USR n-au îndrăznit să caute valoarea estetică înainte de hotarele secolului al XIX-lea, pe motiv că apariţia literaturii române culte (mai exact spus: apariţia literaturii ca instituţie) se datorează exclusiv influenţei occidentale, care pătrunde la noi iniţial prin fanarioţi şi prin ofiţerii ruşi (cum au arătat Pompiliu Eliade, Paul Cornea, Neagu Djuvara ş.a.), iar mai apoi (vezi opul lui Zeletin despre burghezia română) graţie circulaţiei mărfurilor englezeşti […]