Cu Mihai Zamfir, în intimitatea stilistică a secolului al XIX-lea (II)

Dacă meritul liricii prepașoptiste rezidă, am văzut, în descoperirea ex nihilo a unui limbaj frust al pasiunii, de tipul romanței/cîntecului de lume, abia de la 1830 încolo, adică odată cu „declanșarea pașoptismului“ (epocă a „poeziei“ prin excelență) se pot identifica și niște influențe concrete dinspre literaturile apusene. Astfel, pe lîngă „modelul Lamartine“ (cel mai productiv), Mihai Zamfir semnalează și o serie de influențe secundare, de la Hugo (cu precizarea că tocmai „disidenții“ – Bolliac și C. A. Rosetti – au fost hugolieni) la poezia italiană (Asachi) și cea rusească (Donici, Costache Stamati). Pentru pașoptiști, literatura franceză va constitui, totuși, principala sursă de inspirație. Imitație și diferențiere. Originalitatea literaturii române Dintre poeții noștri pașoptiști, prim-planul îl ocupă, desigur, Ion Heliade Rădulescu, scriitor cu „vocația inaugurării“ și cu pretenții exorbitante, de uomo universale. În realitate, autorul Anatolidei n-a fost decît un autodidact cu temperament romantic care, descoperind deodată marea literatură a lumii, n-a mai avut răgaz să se intereseze și de contemporanii săi. Mai puternică și mai bine delimitată se dovedește influența occidentală în cazul celuilalt corifeu al modernizării, Gheorghe Asachi („moldovean autentic“, „regionalist, antiunionist spre sfîrșitul vieții“), care „fără experiența trăită în Italia n-ar fi devenit niciodată poet“. Un alt exemplu […]