Cui i-e frică de specificul naţional?

Cînd vine vorba de specificul naţional, spiritele se inflamează, se creează ad hoc tabere pro şi contra. Aşa s-a întîmplat şi cu expoziţia de la ICR New York, Freedom for Lazy people, care a stîrnit de curînd atîtea valuri. Sintagma „specific naţional“ s-a degradat în perioada comunistă atît de mult încît, dacă vorbeşti despre el, rişti să pari un extremist, un retrograd, dacă nu mai rău, un comunist sau un fascist. Poate că ar trebui înlocuit cu o expresie mai puţin tocită. Pînă una-alta, cum nu-mi vine nimic în minte, am s-o folosesc tot pe asta. Problema pe care mi-am pus-o, asistînd la toată această tevatură cu „eu reprezint“ sau „eu nu reprezint România“, e în ce măsură un artist e modelat de spaţiul cultural în care s-a născut, adică de limba ţării în care scrie, de experienţele contextuale, chiar de simplul fapt că trăieşte într-o ţară sau alta, într-un anumit climat, mai blînd sau mai aspru. M-am întrebat cum ar fi arătat Dimineaţă pierdută dacă Gabriela Adameşteanu ar fi trăit la Paris şi ar fi scris în franceză, m-am întrebat dacă ar mai fi existat acest roman, fără experienţele comuniste, fără cunoaşterea unor oameni care ţin de un anumit […]