Cultura blîndeţii

Cu ceva timp în urmă aţi publicat un articol în Observator cultural (nr. 462/19 februarie 2009), arătîndu-vă indignarea stîrnită de un mic text scris de mine în revista Time Out (nr. 98, 12 decembrie 2008). Vorbisem acolo despre expoziţia Anii ’60-’70 în pictura românească, curatoriată de dumneavoastră la galeria Veroniki Art. În timp ce articolul meu se numise „Plăcerea privitorului“, încă din titlu reacţia dumneavoastră deplîngea la mine „Cultura ignoranţei“. E vorba de o ignoranţă pe care aţi constatat-o cu regret în rîndul tinerilor, eu oferindu-vă, în Time Out, un nou prilej de a cugeta cu amărăciune pe tema eternă a „faliei dintre generaţii“.   Vreau să vă mulţumesc. M-aţi provocat. Dacă vă răspund tîrziu, este, în parte, pentru că mi-a luat timp să mă dezmeticesc din uluire. În Time Out schiţasem o tipologie binară a raportării noastre la arta românească a ultimelor decenii: avem apologeţi şi contestatari. Pledam împotriva radicalizării acestor două puncte de vedere şi, pe acelaşi ton moderat, mesajul meu către potenţialul dumneavoastră vizitator era un îndemn la autonomie: a nu permite nici unui parti-pris (din cele două amintite mai devreme) să îi prescrie opţiunile sau să îi dicteze gustul, a nu se lăsa sedus de excesele […]