Probabil că totul a început cu cartea lui Vladimir Pasti Noul capitalism românesc (Editura Polirom, Iași, 2006) – cea în care Pasti avansează ideea că tranziția postcomunistă (definită în principal în termeni economici și de interconectare instituțională cu Occidentul) s-a încheiat în 2004, în momentul declarării economiei locale ca economie de piață funcțională și al „integrării euroatlantice“. Însă tranziția în România a început să devină un solid și constant obiect de analiză extrem de recent – cu un fel de punct culminant în 2017 (trecînd prin momentul volumului lui Cornel Ban Dependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc, 2014), cînd au apărut deja o duzină de volume pe acest subiect.
Coincidența manifestării în ultimii doi-trei ani, în domenii extrem de diverse, a interesului editorial pentru tranziție privită ca interval istoric avînd trăsături proprii și efecte specifice asupra practicilor sociale, culturale, artistice nu este, evident, întîmplătoare. Pe de o parte, e un fenomen previzibil de istoricizare (de îndepărtare față de momentul analizat și percepere a fostului „prezent trăit“ ca o paradigmă încheiată), neintermediat sau accelerat artificial de o schimbare de regim politic de amploarea Revoluției din 1989, pe de altă parte, e vorba despre nevoia unei generații crescute în anii 1990 de a-și clarifica propriul context formativ (la fel cum s-a întîmplat cu discursul despre comunism, dominat și el de o perspectivă generațională). Ar fi foarte greu pentru cei constituiți în subiect activ al tranziției, cei care au contribuit în mod activ la definirea ei societală, să fie și autorii istoricizării discursive a tranziției, motivul evident pentru care, cel puțin în acest moment, tranziția constituie „terenul de luptă“ al stîngii intelectuale, la fel cum critica comunismului s-a construit dinspre dreapta.
Textele ce urmează nu se apleacă, e adevărat, asupra „decorticării“ termenului/conceptului însuși de „tranziție“ (o fac, tangențial, alți autori, cel mai recent – în dosarul dedicat cărții lui Florin Poenaru, Locuri comune. Clasă, anticomunism, stînga, în revista Vatra) și navighează între discursul tranziției și cel despre tranziție, „produsele“ și reflectarea ei, prin analiza cărții lui Poenaru, a tranziției în film și teatru și a literaturii tranziției. Există, însă, toate șansele ca discuția despre dinamica, ideologiile și efectele anilor 1990 să ocupe, în viitorul apropiat, un loc central în conversația politic-intelectuală, economică și societală. (I.P.)