Cum nu trebuie aparat Mircea Eliade

Ne-am obisnuit deja cu interminabilele piruete pe care le face constiinta romaneasca pentru a evita o confruntare autentica cu aspectele (mai mult decit) incomode ale trecutului sau politic. Au devenit perfect familiare figurile de cadril impuse pentru mentinerea bon ton-ului cultural autohton, adica a sentimentului festiv si confortabil ca in cultura romana lucrurile au stat in fond foarte bine, personalitatile sale tutelare fiind totdeauna luminoase si, in fond, inocente, nicidecum virulente sau resentimentare, nicidecum responsabile (partial) de toxicitatea atmosferei intelectuale interbelice. Chiar comentatori cu discernamint, in genere mai putin dispusi sa se alinieze la idiosincraziile autohtone, se inscriu pe neobservate in acelasi dans ritual. Una dintre surprizele recente a fost furnizata de Mircea Iorgulescu, care, in recenzia sa la cartea lui F. Turcanu despre Eliade (22, Nr. 722-724), s-a angajat voluntar sa reitereze aceste „figuri canonice“ ale ritualului purificator. Reliefarea acestor figuri are importanta ei, caci usureaza depistarea lor si sesizarea frecventei cu care apar in presa culturala. Figura nr. 1 (sau tehnica descurajarii): „Eliade in pericol!“ Obiceiul local este ca, prin insasi punerea problemei, sa se induca un sentiment de alarma: simpla intrebare „trebuie oare ars Eliade?“ (cu care incepe prefata cartii recenzate) sugereaza un pericol iminent de excomunicare […]