Cum să descrii unui congolez o furtună de zăpadă

Îmi amintesc cum, prin anul 2012, fiind eu pe cale să debutez în poezie, i-am citit din viitorul meu volum unei bune prietene. I-am citit nu cu puţine emoţii. Rezultatul, venind din partea unei persoane extrem de culte, de lucide şi de inteligente, m-a lăsat paf, vorba amicului Vasile Ernu: „Poemele sînt foarte bune, mi-au plăcut. Ce mă uimeşte, însă, este că tu încă mai poţi crede în literatură“. Şi am simţit din prima că vorbeşte serios şi că spune mai mult decît dezvăluiau atunci cuvintele. Am încercat să-i explic (neputinţa parţială venind doar din partea mea) că e singurul lucru în care mai cred. Nu am putut să explic, însă, de ce… Mi-e la fel de greu să explic acum (dar voi încerca, adoptînd o falsă atitudine analitic-cronicărească) de ce, într-o săptămînă în care am recitit din obligaţie pedagogică Cartea Milionarului, romanul lui Ştefan Bănulescu, şi Tache de Catifea al lui Ştefan Agopian, am citit de două ori Viaţa ficţiunii după o revoluţie, noua (şi vechea) carte a lui Radu Cosaşu (Oscar Rohrlich). Un „centru simbolic“ Dar să revenim la structură, căci aşa cer cutumele cronicii literare: ficţiunea epistolară a lui Radu Cosaşu e despicată la mijloc printr-o cezură […]