Cum te poţi rata ca eminescolog

Alex Ştefănescu este un om simpatic. Are în mod clar nişte calităţi pe care mulţi şi le-ar dori. Este spontan şi plin de umor. E charismatic şi relaţionează uşor cu lumea. Problema este că aceste calităţi indiscutabile nu-l ajută prea mult în activitatea sa de critic literar. Nu de puţine ori am citit articole de-ale sale cu verdicte critice aberante: laude deşănţate la cărţi submediocre şi, invers, raderi spectaculoase ale unor cărţi foarte bune. Ca să-mi îndulcesc puţin tonul, aş adăuga faptul că, în opinia mea,  Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000  cîştigă teren odată cu trecerea timpului, în faţa celei semnate de Nicolae Manolescu. Alex Ştefănescu reuşeşte în această lucrare voit monumentală unele analize  foarte bune. De altfel, dacă nu şi-ar fi intitulat lucrarea Istoria literaturii…, acest tom ar fi avut, probabil, o receptare mult mai bună. Dar, cînd vinzi o marfă cu altă etichetă, e de aşteptat să suporţi consecinţele. Şi Alex Ştefănescu le-a suportat cu umor şi stoicism.

De ceva vreme, pe criticul de la România literară îl pasionează Eminescu. A început să publice o serie de plachete intitulate Eminescu, poem cu poem. Mă voi referi aici la primele două apărute în această serie, la cele dedicate poemelor Călin (file din poveste) şi Luceafărul. Din capul locului, aş vrea să mărturisesc că nu am mai rîs de multă vreme aşa cu poftă. Alex Ştefănescu ne povesteşte poeziile lui Eminescu şi le comentează plin de entuziasm, ca şi cum le-ar vedea acum pentru prima oară. E şi acesta un soi de captatio, dar mă întreb, pentru ce categorie de public? Nu fac parte dintre cei care consideră că despre Eminescu nu se poate scrie decît foarte sobru şi înregimentat în clişeele receptării. Nici vorbă. Sînt de părere că marile opere trebuie mereu redescoperite prin imaginarea unor perspective analitice insolite. Insolite, dar adecvate. Dar glumiţele lui Alex Ştefănescu nu îmi par a contura o lectură nouă şi validă a textelor eminesciene. Criticul pare să se distreze comentînd la firul ierbii două dintre cele mai importante şi mai cunoscute poeme ale lui Eminescu. Deoarece el doreşte cu tot dinadinsul să fie simpatic, chiar şi în această calitate de „eminescolog“, nu-l pot acuza de umor involuntar. Da, umorul e cît se poate de voluntar, dar mă întreb la ce-i foloseşte. Una e să scrii pe un ton mai relaxat despre unele opere canonice, şi alta e să propui interpretări prin relaţionare cu tot felul de aspecte ale lumii de azi. Alex Ştefănescu îmi lasă impresia unui entertainer literar preocupat să-i mărească poetului nostru naţional valoare de box office. Din acest motiv recurge la tot felul de comparaţii năstruşnice: „În cele mai îndrăzneţe cărţi erotice din vremea noastră nu există atîta erotism cît în acest vers. Poate să-şi încrucişeze Sharon Stone picioarele de o sută de ori, stîngul peste dreptul şi dreptul peste stîngul, tot nu va egala puterea de seducţie a acestei combinaţii de nouă cuvinte româneşti: «De a vîrstei ei căldură fragii sînului se coc»“ sau: „Scena întîlnirii este melodramatică, asemenea întîlnirilor dintre părinţii şi copiii care au stat despărţiţi multă vreme, prezentate în direct la emisiuni TV de mare succes în întreaga lume (aşa cum a fost la noi emisiunea Surprize, surprize)“, şi încă „Fata de împărat şi-l reprezintă pe necunoscut ca pe un nefericit, neiubit de nimeni, ca pe un «zburător cu plete negre, umbră fără de noroc», cu ochi adînci şi trişti. […]. Acest mod de reprezentare confirmă, o dată în plus, înţelegerea de către Eminescu a psihologiei femeii: de multe ori ea preferă nu un bărbat puternic şi fericit, ci unul vulnerabil, care are nevoie de ocrotirea ei“. Ce pot să spun? Aici fiecare interpretează în funcţie de propria lui experienţă de viaţă. Eu aş zice că lucrurile nu stau chiar aşa, dar dacă Alex Ştefănescu aşa consideră, nu mă apuc eu să-l contrazic prea apăsat.

Jocuri şi jucării critice

Foarte multe lucruri mi se par frapante în aceste plachete critice. Mai aleg un exemplu din care rezultă opiniile autorului nu doar în legătură cu Eminescu, ci şi în ceea ce priveşte poezia de azi: „Cum reuşeşte Eminescu să înţeleagă lumea dintr-o perspectivă realistă şi, în acelaşi timp, să-i evidenţieze sublimul, iată un secret de fabricaţie pe care ar fi bine să-l cunoască şi unii poeţi de azi, care cred că dau dovadă de realism (hiperrealism, minimalism etc.) numai dacă spală realitatea de poezie“. Ar fi multe lucruri de spus aici, dar nu vreau să divaghez de la subiect. Ideea este că nu cred să existe vreun autor de azi care să fi început să scrie poemele pornind de la teoria genurilor şi a curentelor literare, să se fi gîndit să practice minimalismul şi hiperrealismul pentru a se impune într-un mod facil în literatură. E dezarmant cît de puţin înţelege Alex Ştefănescu din poezia zilelor noastre. Mini­malismul şi hiperrealismul se află în legătură cu un anumit spirit al timpului ce lasă semne şi asupra creaţiilor literare. Fiecare nouă modalitate de înţelegere a realităţii face ca aceasta să capete conţinuturi insolite, multiplicîndu-se în acelaşi timp şi mijloacele de interogare a acesteia.

Frumuseţea şi valoarea unei poezii precum  Călin (file din poveste) nu au nici o legătură cu melodrama ce rezultă din analizele lui Alex Ştefănescu. Îmi pare rău să o spun, dar citind aceste cărţi am impresia că autorul lor nu face altceva decît să ne povestească nişte filme proaste. Ţine cu tot dinadinsul să le facă şi diverse portrete morale – deloc oportune – „personajelor lirice“ Călin şi Hyperion. Nu le mai transcriu aici. Cert este că problematica morală din textele eminesciene îl interesează cu asupra de măsură pe critic. Iată de ce: „Poate părea curios faptul că nimeni nu-l întreabă pe Călin (şi nici el nu se simte dator să explice) de ce a lipsit atîta timp. Dar asta dacă judecăm în termenii unei anchete gazetăreşti de azi. […]. Eminescu ignoră această problemă de morală practică pentru a păstra altitudinea lirică a istorisirii“.

După ce ne-a povestit cum a izbutit Călin să pătrundă în iatacul fetei de împărat şi a reuşit să rupă pînza de păianjen („pînza de păianjen este un himen extern, o iradiere protectoare a fecioriei“) şi, astfel, să „inaugureze patul conjugal“, cu şapte ani înainte de nuntă, după ce am fost făcuţi părtaşi la suferinţele fetei părăsite şi ale tatălui ei nevoit să-şi alunge fiica pentru că a rămas însărcinată, după ce ne-au fost relatate cu lux de amănunte cele două întîlniri ale lui Călin (prima cu fiul său, a doua cu vechea sa iubită), Alex Ştefănescu ne împărtăşeşte ceva din emoţia pe care o simte atunci cînd constată că totul se termină cu bine: „Defilarea nuntaşilor minusculi este un spectacol de gingăşie şi umor. Îl putem privi şi noi, cu încîntare, dar şi mai emoţionant ar fi să ni-l imaginăm pe Eminescu desfătîndu-se, ca un copil, cu punerea în funcţiune a acestei nunţi-jucărie create de mintea lui. Extraordinare sînt momentele de voioşie ale unui geniu”. Iată că am ajuns şi la umorul involuntar. Nu pot să nu mă mir cît de puerile sînt aceste interpretări. Prin comentariile sale, Alex Ştefănescu îl reduce mult pe Eminescu. Acestuia îi scapă tocmai esenţialul. Nu face nici o referire la mitologia internă a creaţiei eminesciene, nici la limbajul poetic (în afara unor exclamaţii ghiduşe). Înţeleg faptul că miza criticului e aceea de a-i apropia pe potenţialii cititori de literatură şi de a-i introduce cumva în atmosfera operei prin analiza unor poeme reprezentative. Intenţia e cît se poate de lăudabilă. Dar de la intenţie la realizare e cale lungă.

Eminescu, un poet minor

Cartea dedicată Luceafărului nu se deosebeşte prea mult de cea prezentată mai sus. Peste tot, acelaşi gen de comentarii vag umoristice şi lipsite de profunzime: „Noi, oamenii de azi, cu sensibilitatea dată la minimum sau extirpată şi cu imaginaţia educată de filme de acţiune, trebuie să facem un efort ca să vedem în mintea noastră luceafărul trimiţînd întîi o rază în iatacul fetei de împărat şi alunecînd apoi pe această frînghie de lumină. […]. În iatacul unei fete de azi, bărbatul din visurile ei erotice vine probabil nu ca un luceafăr care alunecă pe-o rază, ci ca un luptător cu vestă antiglonţ“. Dezarmant! Prin acest gen de comentarii, Alex Ştefănescu îl trimite pe Eminescu în derizoriu.

Aşa cum ni-l înfăţişează criticul pe marele nostru poet, autorul Luceafărului pare un poet minor, de sorginte romantică, accesibil unui public fie necultivat, fie foarte tînăr. Cred că analizele lui Ştefănescu sînt bune pentru elevii de gimnaziu. Nu aş vrea să se creadă că desconsider această vîrstă şcolară. Dimpo­trivă. Doar că abordarea unor poezii în maniera descrisă mai sus nu poate fi utilă decît celor încă neiniţiaţi în literatură. Cititorii pot fi cîştigaţi prin anecdotică, dar dacă persistă în ea, riscă să piardă tocmai esenţialul. Criticul nu face nici un efort pentru a preîntîmpina acest risc. Uneori, poemele epice îşi conţin propria lor hermeneutică. Au cifrul lor strecurat printre detaliile „poveştii“. Alex Ştefănescu ratează aşa-zisul său demers interpretativ pentru că nu poate să întrevadă ce se ascunde dincolo de „fabulă“. Sad but true.