Cuvînt de însoţire al unei cărţi

Scrisorile din mica mea latinitate vorbesc în esenţă despre trei lucruri: despre latinitate; despre latinitate ca parte simultană a Antichităţii şi a actualităţii noastre, adică a prezentului; despre întemeierea culturii. Ceea ce vreau să adaug acum, în al patrulea rînd, este că autorul a vrut să vorbească, în fiecare pagină a acestei cărţi, şi despre experienţa clasică prin care el însuşi a trecut şi prin care orice tînăr de azi poate trece, repetînd-o şi îmbogăţind-o în contexte noi, care, departe de a o arăta ca inutilă şi anacronică, îi întăresc şi dovedesc în continuare valabilitatea. Or, tocmai latinitatea, prin contactul pe care ţi-l oferă, din adolescenţă pînă în amurg, cu limba şi cu valorile ei mental-spirituale şi atitudinale, îţi deschide, şi ea, larg drumul spre a te cunoaşte pe tine însuţi. Aceasta a fost esenţa idealului formativ-educativ clasic: autocunoaşterea, prin intermediul celorlalţi, începînd cu primii în ordine şi cronologică, şi axiologică. De aceea, orice fel de cultură modernă, la parametrii ei cei mai înalţi şi în forma sa cea mai generalizată, este şi una esenţialmente clasică, întrucît s-a format treptat, s-a regăsit pe sine şi s-a stimulat ambiţios prin experienţa culturală a celorlalţi. A întemeietorilor. Cartea pe care am scris-o, […]