Daţi-mi voie să vă spun o poveste

Nici nu mai ştiu de cînd n-am mai citit un policier. Sau un roman de aventuri sau, dacă vreţi, literatură „de consum“. Există nu doar prejudecăţi, dar mai ales o anumită formare care te orientează în lectură. Conform lor, eu cred că a citi cărţi uşor de citit este o pierdere de vreme, cu excepţia cazurilor în care aceste cărţi nu livrează o figură cu totul neaşteptată, ca Lolita, de pildă, ca Metamorfoza şi ca multe altele. Este o pierdere de vreme, pentru că aceste cărţi nu te îndeamnă să te gîndeşti la condiţia ta sau a lumii în care trăieşti, ci să le uiţi, captat de poveste. Cărţile comerciale ar fi, deci, acele cărţi pe care, citindu-le, uiţi că ele sînt text, pentru că eşti invitat (manipulat) să te indentifici automat cu acţiunea, cu personajele, să intri adică în poveste, părăsind ceea ce se cheamă distanţa estetică.   Bun. Toată această teorie nu ar trebui să aibă nimic peiorativ, pentru că Poetica lui Aristotel tocmai pe valoarea sensibilă a acţiunii îşi sprijină argumentele. Dar la el e vorba despre o sensibilitate care capătă sens doar în cadrul unei morale apodictice. Morala aceea nu mai există, a rămas doar sensibilitatea. […]