De ce nu (mai) avem roman polițist?

Titlul acesta – parafrază a titlului unei celebre dezbateri despre roman din 1927, care, la rîndul ei, relua titlul unui articol mai vechi al lui N. Iorga – nu are în vedere existența statistică a romanelor polițiste din România, care au existat și există într-un număr relativ important, ci a romanului polițist ca brand și specie constituită, omologată ca atare prin intermediul sistemului literar sau în afara lui, prin intermediul publicului. Îmi place să cred că negativismul său va fi infirmat în viitorul apropiat, cum s-a întîmplat și cu dezbaterea despre roman din 1927.

Eliade despre romanele „cosmopolit-erotice“

În cunoscutul său articol despre „Romanul polițist“, inclus în volumul Oceanografie (1934), Mircea Eliade deplîngea psihologia publicului autohton, consumator mai degrabă de romane sentimentale vulgare, „cosmopolit-erotice“, de tip Pitigrilli-Dekobra, decît de romane polițiste (preponderent anglo-saxone – de tip Edgar Wallace, deși apare citat și Gaston Leroux). Pentru a le gusta pe cele din urmă, afirmă Eliade, e nevoie de o mentalitate pozitivă și responsabilă, a unor oameni obișnuiți cu munca și cu viața grea. Policierul ar fi, în opinia lui, un roman pur, „fantastic și logic“, în care primează, pe lîngă „aventură și crimă“, o anumită rigoare etică. Corect evidențiată, problema e pusă însă strict la nivelul psihologiei publicului cititor de literatură comercială, policierul fiind premiat fără a i se recunoaște și valoarea literară, deși Poe, E.T.A. Hoffmann sau Dostoievski fuseseră în prima linie a narațiunii detective, înaintea specializării genului.

Realitatea e că, dincolo de traducerile mai mult sau mai puțin gustate de public, istoria genului era, la noi, extrem de precară. Roma­nele de mistere din secolul al XIX-lea nu s-au putut constitui într-o tradiție viabilă. Combinația cvasimatematică de ingeniozitate imaginativă și rigoare logică, știința construcției de situații și personaje memorabile, arta întreținerii seriale a suspense-ului prin combinația de aventură, raționalitate și mister, bref, aplicația la canoanele speciei, deloc la îndemîna oricui („rețeta“ implicînd prin excelență supunerea clasică la canon), erau dificil de asumat în primul rînd de scriitori, și abia în al doilea rînd de public.

Policier în literatura mainstream

Strategiile narațiunii detective pătrunseseră totuși, pe filiera primului lor maestru – Edgar Allan Poe. La I.L. Caragiale (autor şi al unei piese dostoievskian-detective, Năpasta) sau la fiul său Mateiu, de pildă. Ultimul a accesat explicit, în Sub pecetea tainei, inclusiv detectivismul balzacian din Istoria celor treisprezece. De altfel, o posibilă explicație pentru slaba asimilare a policierului în România pare s-o constituie preluarea elementelor sale de către mainstream. Le întîlnim la Cezar Petrescu (în Aranka, știma lacurilor – primul nostru thriller adevărat – și în Oraș patriarhal, dar nu numai) sau la Mihail Sadoveanu (în Baltagul, un ethnic crime mult discutat ca atare, dar și în Cazul Eugeniței Costea, Paștele blajinilor sau Ostrovul lupilor), Velerim și Veler Doamne de Victor Ion Popa și ultimul roman al lui Liviu Rebreanu, Amîndoi, fiind romane polițiste în toată puterea cuvîntului. Chiar Eliade va prelua, în proza sa fantastică și mitică din anii exilului, detectivismul, culminînd cu labirintica Pe Strada Mîntuleasa și cu miniromanul ezoteric Nouăsprezece trandafiri.

S-ar putea discuta mult despre raportul dintre fantastic, mister și enigmă, dintre intriga inițiatică și cea detectivă etc. Fantasticul ezoteric cu intrigă polițistă va fi reformulat la Ioan Petru Culianu, în povestirile din Pergamentul diafan, cu ecouri din Borges, și în romanul Jocul de smaragd, ultimul – desfășurat într-un cadru istoric renascentist, ca la Umberto Eco: Eliade și Culianu vor apărea, în ultimii ani, inclusiv ca personaje de thriller politic la Caius Dobrescu, în Minoic, sau la Norman Manea, în Vizuina, pe modelul american brevetat de Saul Bellow în Ravelstein.

O intrigă detectivă, însă fără finalitate, poate fi identificată și în Patul lui Procust de Camil Petrescu, autor cu opinii ostile romanului polițist. Trebuie spus că policierul (preponderent ango-saxon, dar și cu variantele sale franceze noir sau polar) era gustat mai ales la nivelul generației tinere din epocă. Unii chiar și-au cîștigat, la un moment dat, existența traducînd romane polițiste englezești (Constantin Noica, de pildă, împreună cu prima sa soție, Wendy Muston). Există şi cîțiva comentatori avizați ai genului, cum ar fi chestertonianul N. Steinhardt, în anii ’40, și, sporadic, Alexandru Philippide, care a cochetat cu policierul în proza fantastică din Îmbrățișarea mortului. Specia va înflori, ca atare, abia în anii comunismului, în condiții care ar merita… investigate. Rigorile politice ale noului regim au avut un rol determinant, ca și – schimbînd ce e de schimbat – în privința altor genuri populare (SF-ul, literatura pentru copii și tineret, literatura de aventuri istorice), a căror dezvoltare fără precedent nu poate fi explicată suficient în afara condițiilor specifice acelui cîmp literar puternic raționalizat, ideologizat și centralizat.

„Romanele milițiste“ și spațiul internațional

Mai atent la așa-numitele genuri paraliterare decît alți istorici literari autohtoni, Marian Popa face, în Istoria literaturii române de azi pe mîine, o distincție utilă între romanul criminalistic și cel de spionaj sau contra­spionaj; distincția ar trebui totuși subsumată categoriei mai largi a romanului polițist sau a romanului detectiv. Am putea numi mare parte din policierurile produse la noi în anii comunismului „romane milițiste“ (după expresia malițioasă a Danei Dumitriu), avînd în vedere faptul că Poliția devenise, în epocă, Miliție. Însă, mai ales după 1965, realizările au fost, de multe ori, stimabile – din păcate, ele n-au avut încă parte de o cercetare exigentă și aplicată. Studiul Danielei Zeca-Buzura (Melonul domnului comisar) rămîne un demers meritoriu cu privire mai ales la spațiul internațional (ca și subtilul eseu monografic al lui Mircea Mihăieș despre Raymond Chandler, Metafizica detectivului Marlowe). Aplicate tot clasicilor internaționali ai genului sînt și mai vechile eseuri ale lui Iordan Chimet despre filmul și romanul polițist, reunite în volumul Eroi, fantome, șoricei (1970), unde perspectiva vizează mai ales nivelul imaginarului poetic. Explicațiile dezvoltării și audienței genului în România Socialistă țin de datele cîmpului literar din epocă: relativul protecționism în materie de traduceri, dublat de strategia autohto­nizării modelelor culturii de divertisment occidentale, de la muzică pop și cinematografie la literatură, benzi desenate ș.a.; planificarea centralizată; de asemenea, rigorismul ideologic (raționalismul finalist al marxism-leninismului, pe fondul luptei de clasă aferente și pe frontul Războiului Rece) și rolul educativ-propagandistic, polițismul fiind oricum generalizat la nivel social. În aceste cadre, a existat o marjă importantă de autonomism estetic și divertisment nepolitizat, poate chiar de subversiune, ca și în cazul altor specii non-mainstream. Stabilitatea și predictibilitatea sistemului asigurau, în plus, stabilitatea și predictibilitatea editorială a genului, necesare pentru continuarea serială a suspense-ului și pentru impunerea în conștiința publicului a unor personaje și lumi ficționale asociate.

De la Rodica Ojog-Brașoveanu la George Arion

Multe romane detective au fost ecranizate – uneori cu real succes. O eventuală listă a autorilor și titlurilor în materie ar fi utilă pentru sociologii receptării romanului polițist autohton. Am avut, păstrînd proporțiile, o Agatha Christie autohtonă, Rodica Ojog-Brașoveanu, și cîțiva maeștri mai mult sau mai puțin eretici, ca Vlad Mușatescu (specializat în detectivism comic și parodic) sau Nicolae Mărgeanu (metaromancier polițist în Romanul care ucide și altele), alături de profesioniști mai vechi, ca Haralamb Zincă și Theodor Constantin (ilustrați mai ales în romane de spionaj și război) sau ceva mai noi, ca Horia Tecuceanu, Chiril Tricolici, Olimpian Ungherea. La nivel de excelență în domeniu, valorificînd cu dexteritate elemente mainstream, rămîne George Arion, ultimul supraviețuitor al epocii (acum doi ani, i-a fost editată, cu o prefață de Ion Bogdan Lefter, integrala narațiunilor cu detectivul Andrei Mladin). Nu puține titluri au făcut carieră – Atac în bibliotecă, Extravagantul Conan Doi, Cianură pentru un surîs, Bună seara, Melania sau mai vechile Moartea vine pe bandă de magnetofon, La miezul nopții va cădea o stea ș.a. S-au impus și cîteva personaje, de la Andrei Mladin al lui George Arion la Melania Lupu din romanele Rodicăi Ojog-Brașoveanu sau, înaintea lor, Căpitanul Apostolescu din seria lui Horia Tecuceanu și amintitul Conan Doi al lui Vlad Mușatescu. Scriitori de consum interbelici, ca Mihail Drumeș, s-au reinventat în deceniul șapte cu romane cvasipolițiste (Mihail Drumeș, în Cazul Magheru), specia fiind alimentată și de autori de literatură „pentru copii și tineret“ precum Constantin Chiriță (Trilogia în alb).

Nici mainstreamul nu a rămas necontaminat de narațiunea detectivă. Petre Sălcudeanu a cultivat cu rezultate concludente romanul polițist (în Detectiv la 14 ani sau în Moartea manechinului) și scenariul TV de gen (culminînd cu cele despre comisarul Moldovan, în regia lui Sergiu Nicolaescu). Vag înrudit cu romanul detectiv, dar avînd ca erou principal pe ziaristul de investigație, romanul-anchetă a cunoscut o înflorire specială înainte de 1989 (a se vedea romanele unor Augustin Buzura, Dumitru Radu Popescu ș.a., Femeia în roșu al trioului Mircea Nedelciu, Adriana Babeți, Mircea Mihăieș fiind din alt registru). Pe scurt: în perioada ceaușistă am avut nu doar romane polițiste, ci și roman polițist. Inclusiv culoarea și atmosfera locală, ingrediente prezente în romanul detectiv din orice cultură care se respectă, erau prezente. După 1990 însă, producția internă a fost aproape măturată de concurența externă.

Operațiunea de rebranding

Dar azi – ne putem întreba – mai avem roman polițist? Dacă în anii ’90 apetitul pentru ficțiuni conspiraționist-paranoice a fost speculat de pseudoprofesioniști de succes precum Pavel Coruț (în timp ce vechii competitori încă activi editorial și-au văzut de treabă), traducerile au dominat autoritar. Dominația lor continuă, deși policierul autohton cunoaște un reviriment. Unele edituri (Tritonic, Trei, Rao, Nemira) au colecții notabile în domeniu, alimentate inclusiv de autori români, iar nevroza politico-mediatică legată de teoriile conspirației, serviciile secrete și justiție asigură un orizont de așteptare insuficient valorificat. Polar-ul sau thrillerul continuă să fie reprezentate, la vîrf, de George Arion sau de Eugen Ovidiu Chirovici – economist reinventat ca romancier de succes peste hotare, mai ales prin Cartea oglinzilor (un adevărat fenomen, conceput însă pentru un public străin).

Prozatori cu experiență ca Stelian Țurlea sau Lucia Verona, ficționari ingenioși ca Bogdan Hrib s-au lăsat seduși în ultimii ani de crime fiction, iar autori tineri precum Oana Stoica-Mujea, Alexandru Arion sau Ivona Boitan vin puternic din urmă. Totuși, pe ansamblu debitul e încă redus, fiind suplimentat cu autori din zona SF & Fantasy. Dintre criticii generației 2000, Mihai Iovănel a publicat un volum intitulat Roman polițist – dedicat în cea mai mare parte frontierei mainstream a genului și mergînd pînă la recuperarea unui text poetic al lui M. Ivănescu intitulat tot… Roman polițist. Ceea ce lipsește încă este masa critică necesară a receptorilor de roman polițist autohton, mai eficient deocamdată la export. Ne lipsesc și rubrici critice de profil în publicațiile mainstream, ținute de comentatori avizați. Nu în ultimul rînd, ar fi de dorit ca autorii noștri de roman polițist să se constituie într-o comunitate pe modelul fandom-ului F&SF, capabilă să-și promoveze imaginea și identitatea.

Aflat în reconstrucție, romanul nostru detectiv are nevoie de o operațiune de rebranding.