Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
De ce nu-şi asumă Turcia Genocidul armean?
- 22-04-2015
- Nr. 769
-
Sorin ANTOHI
- DOSAR
- 13 Comentarii
Centenarul uciderii a două treimi din totalul de circa două milioane de armeni trăitori în Turcia, în 1915 (cifrele variază: statisticile sînt imprecise ori manipulate; nu putem şti totul despre fiecare om dispărut în catastrofă etc.), a adus în atenţia opiniei publice, adesea în forme rudimentare (pînă la factoide lipsite de context, mai potrivite consumului mediatic), o serie de evenimente abundent documentate (chiar dacă multe arhive turceşti rămîn închise), îndelung discutate încă din epocă (cum ar fi: rapoarte oficiale, corespondenţă, mărturii şi reportaje, fotografii, scrieri literare minore şi majore – Franz Werfel a dat, în 1933, textul exemplar pentru a doua categorie, romanul aproape nonficţional Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh) şi studiate de atunci încoace. Un masacru paradigmatic De-a lungul ultimelor decenii, a apărut, fenomen rar în ştiinţele sociale şi umane, o zonă de consens (de la fapte la concepte) în cercetarea academică dedicată evenimentelor tragice de acum un secol. Mai mult, nimicirea în masă a armenilor, crimă inaugurală a modernităţii autodistructive, emblematică pentru tranziţia de la măcelul premodern, „artizanal“, la nimicirea industrială, a devenit un caz de manual pentru studierea tuturor genocidelor, inclusiv a celui mai cunoscut şi mai radical, Holocaustul. Iată cîteva asemenea elemente paradigmatice: […]
Incredibil. Atatea pagini despre nimic. Da, stiu ca o fraza trebuie sa contina un verb, dar nu ma intereseaza. Sunt convins ca politcienii turci la asta se gandesc, la originile lor. Ba, e originea noastra curata , sau nu e? Cum ma pot privi in oglinda stiind ca statul pe care-l conduc a comis un genocid acum 100 ani? Sunt convins ca la asta se gandesc ei in fiecare zi. Sper ca ironia mea e evidenta pentru ca in tot acest articol nu s-a vorbit o clipa despre toate despagubirile pe care Turcia ar trebui sa le plateasca si tot deficientul de imagine international asociat cu un genocid. Toate rudele celor carora li s-au confiscat pamanturile vor cere pamanturile inapoi. Turcia va pierde miliarde de dolari si tocmai de asta nu va recunoaste niciodata. PUNCT. Sa nu aducem moralitatea in politica. Nu are ce cauta si nu exista. Sa nu mai fim naivi si ignoranti. Ajunge! Suntem oameni cultivati, hai sa gandim realist.
Bariera aia era cordonul sanitar al lordului Curzon. Finlanda, Balticele, Polonia si Romania tradate intai de Germania nazista si apoi la Ialta cand bariera s-a ridicat si comunismul a ocupat jumatate din Europa.
@lucid
Si Germania a fost o bariera in calea raspindirii bolsevismului.
Ce va determina sa postati intr-o revista care se intituleaza „Observator Cultural ” ?
Punerea la zid a Turciei in contextul tendintzelor de diabolizare a islamului este o clara eroare strategica. Vrand-nevrand, Turcia este de departe – chiar condusa de Erdogan – cel mai laic si occidentalizat stat islamic. Si – foarte important – cel mai democratic si mai putin corupt. Efectul in lumea musulmana va fi cresterea neincrederii in Occident vazut ca fatzis umiliator al oricarul popor islamic. E ciudat ca aceiasi care solicita penitenta (asa se percepe la Ankara) Turciei nu zic nici pyss in condamnarea regimului feudal barbar saudit – vezi cate sute de victime au produs bombardamentele saudite in Yemen.
Sa declari „genocidul – act fondator al statului turc” – cum o face aghiotantul lui Tismaneanu pe contributors e iresponsabil in actualul context cand ISIS-ul atrage ca un magnet mii si mii de tineri educati in Occident care descopera brusc ca locul lor e de partea cealalta a baricadei, cea sangeros de dementa. Turcia lui Erdogan e bariera in calea raspandirii ISIS in Balcani si Europa. Chiar se doreste ridicarea barierei? Si cine va plati primul pretzul? Nu cumva tzarile noastre din Balcani?
Istoria trebuie discutata sine ira et studio, altfel civilizatia noastra se sinucide.
excelent articolul lui Sorin Antohi, pe o tema atit de delicata.
Vorbim de genocidul armenilor, de memoriile ambasadorului Morgenthau, martor al evenimentelor, despre o carte exceptionala, cinste celor care au tradus-o in romaneste si au tiparit-o, cinste celor care au prezentat-o publicului din Romania (respect si onoare pentru marele carturar Z. Ornea) , iar dvs. faceti o diversiune tipica de persoana care nu vrea sa discute despre genocid.
Halal intelectual, halal constiinta, halal luciditate (sunteti chiar lucid?), pareti lipsit de compasiune pentru victimele secolulul XX, incepand cu armenii, oropsit popor, victime ale autoritatilor Turciei din acea vreme.
PS Stire de la Viena, autoritatile Austriei au recunoscut genocidul asupra armenilor.
Data de „24 aprilie 1915 marchează începutul persecuţiilor, care s-au încheiat cu un genocid”, a declarat preşedintele Parlamentului din Austria, Doris Bures, după care i-a invitat pe parlamentari să se ridice şi să ţină un moment de reculegere.
Liderii celor mai importante şase partide austriece au emis de asemenea un comunicat în care afirmă că Austria, în calitate de fost aliat al Imperiului Otoman, avea „datoria de a recunoaşte şi condamna aceste evenimente îngrozitoare drept genocid”.
Ei au cerut Turciei, care respinge folosirea acestui termen, să îşi asume responsabilitatea pentru rolul său în masacrarea armenilor.
„Este datoria Turciei să înfrunte capitolul întunecat şi dureros din trecutul său şi să recunoască drept genocid crimele comise împotriva armenilor în timpul Imperiului Otoman”, se arată în comunicat.
http://www.mediafax.ro/externe/parlamentarii-austrieci-au-recunoscut-genocidul-armean-14142879
Fiul ambasadorului Morgenthau (acesta nascut in Mannheim si emigrat copil in USA), tot Henry, e autorul celebrului plan din 1944 de lichidare post-belica a Germaniei ca putere industriala si transformarea sa intr-o zona strict agricola – „a potato field” spunea Goebbels. Respins pana la urma de Roosevelt, acest plan – incredibil pentru cei de astazi – a „contribuit” si el la incapatzanarea fanatica si sangeroasa teutona de a lupta pana la capat.
Excelent! Un text de referinta.
@ cred ca ar trebui sa cititi memoriile ambasadorului Morgenthau. Au aparut si in romaneste: „Ambasador la Constantinopol”, Editura Ararat, 2000, traducere: Mihnea Gafita, prefata a fostului ambasador al SUA, James Rosapepe.
A fost genocid, a fost exterminare, a fost deportare, a fost macel, s-a produs „condamnarea la moarte a unei întregi naţiuni”.
Va recomand o cronica din „Romania literara” semnata de regretatul Z. Ornea, reputat istoric al ideilor, cronica din 2001, cu titlul „Genocidul armenilor din 1915”.
Link dupa cronica:
http://www.romlit.ro/genocidul_armenilor_din_1915
Iata si cronica, redata in intregime:
„Genocidul armenilor din 1915 de Z. Ornea
Memoriile unui om politic sînt mai totdeauna probe pentru istoriografie. Ambasadorii sînt, prin chair misiunea lor, oameni politici. Şi e o minune că memoriile ambasadorului american, Henry Morgenthau, în Turcia, în perioada 1914-1916, sînt principala mărturie amănunţită despre situaţia Turciei în preajma primului război mondial şi în timpul desfăşurării acestuia. E aici un răscolitor document, fără patetisme, despre genocidul împotriva armenilor din 1915. Dar să fixăm perioada văzută de ambasadorul american la Constantinopol. Turcia trecea printr-o grea perioadă de tranziţie. Organismul politic numit „Uniune şi Progres” răsturnase de pe tron pe sultanul Abdul Hamid şi instalase, în locul acestuia, pe Mahomed II, un om blînd şi cu un program democratic. De fapt, sultanul, om de paie, n-avea nici o putere. Aceasta era deţinută, în întregime, de triumviratul „junilor turci”, format din Talaat, Enver Paşa şi Gemal care se şi suspectau între ei, cel mai puternic fiind cel dintîi. Corupţia era generalizată, nesocotinţa şi capriciul bine instalate, mizeria economică făcînd ravagii. De fapt, cei ce mai ţineau în stare de supravieţuire economia erau armenii, grecii şi evreii. Turcia ieşise înfrîntă şi împuţinată teritorial după războaiele balcanice (cel din 1877 şi 1913) rămînînd cu un mic teritoriu în partea ei europeană. După războiul din 1877 Turcia fusese nevoită să cedeze Rusiei un teritoriu între Marea Caspică şi Marea Neagră locuit mai ales de armeni. Iar în 1912 imperiul habsburgic anexase două provincii sîrbeşti (Bosnia şi Herţegovina). Italia, la rîndul ei, anexase Tripolitania. Tentativa Comitetului „Uniune şi Progres” al junilor turci de a instaura, în Turcia, o democraţie eşuase lamentabil. În consecinţă, aceştia au apelat la ajutorul şi sprijinul Germaniei. Kaiserul practica de zor politica dislocării brutale a unor populaţii întregi dintr-o parte a Europei, ca şi cum ar fi fost vorba de turme de vite pentru expansiunea germană. Acest tratament a fost aplicat de germani, la începutul războiului devenit mondial, în Belgia, Polonia şi Serbia. Va fi modelul adoptat, în 1915, de junii turci armenilor. Dar pînă atunci, la îndemnul Germaniei, sînt deportaţi cetăţenii greci ai Turciei din Asia Mică, pentru a-i depărta de ţărm. Apoi, cu premeditare, Germania, prin ambasadorul ei la Constantinopole, instigă Turcia, rămasă neutră, să se alieze cu Puterile Centrale, reprezentanţii Antantei, în capitala Turciei, protestînd cu vigoare. Treptat, prin măsuri adecvate şi progresive, Germania mobilizează armata turcă încă înainte de declanşarea războiului.
Apoi, după asasinarea, la Sarajevo, a arhiducelui imperiului habsburgic, Germania, mai pornită decît, chiar, Austro-Ungaria, provoacă izbucnirea războiului, sperînd că acesta va dura numai cîteva luni, Parisul fiind condamnat. (Apoi, bătălia de pe Marna a demonstrat cît de iluzoriu a fost acest hazardat pronostic.) La 27 septembrie 1914 Germania – plasîndu-şi două mari crucişătoare germane, blochează Dardanelele, izolînd Rusia de aliaţii ei şi închizînd drumul prin care aliaţii puteau furniza Rusiei armament şi muniţie. „Aşa, comentează ambasadorul Morgenthau, a fost comis gestul cel mai arbitrar de pînă atunci al forţelor germane din Turcia. Iar eu i-am găsit pe demnitarii turci, singurii care aveau autoritate asupra limbii de apă vitale, tremurînd şi bîlbîindu-se de frică, fîţîindu-se de colo-colo ca nişte iepuri îngroziţi, stupefiaţi de enormitatea gestului german, dar parcă şi incapabili să adopte vreo măsură hotărîtă. Aveam în faţa ochilor imaginea vie a resemnării la care fuseseră supuşi conducătorii de astăzi ai Imperiului Otoman în faţa tăvălugului teutorn”. Şi, de notat, Turcia era încă neutră. Abia la sfîrşitul lui octombrie 1914 Germania forţează Turcia să intre în război.
Lupta navală a Angliei pentru deblocarea Dardanelelor eşuează, deşi muniţia turco-germană era pe sfîrşite şi dacă forţele navale britanice mai stăruiau ar fi învins. De menţionat e că intrarea în război a Bulgariei, tot de partea Puterilor Centrale, a dus la posibilitatea declanşării genocidului armenilor. Imperiul Otoman era izolat de restul lumii, cu excepţia Germaniei şi a Austriei. Aşa se face că Noua Turcie, scăpată de sub tutela europenilor, şi-a putut celebra renaşterea naţională, masacrînd aproape un milion dintre propriii cetăţeni (armenii creştin-ortodocşi), consideraţi, ca şi celelalte minorităţi naţionale (millet), „ghiauri spurcaţi”.
Genocidul armenilor a început în oraşul Van, cel mai mare oraş armenesc din Turcia (aflat într-un colţ îndepărtat al Asiei Mici, învecinat cu Persia la răsărit şi la nord cu Caucazul), cu populaţia cea mai civilizată şi mai harnică din partea de răsărit a Imperiului, veche aici de trei mii de ani. Şi, de aici, s-au răspîndit în tot Imperiul, ocupînd activitatea economică a tuturor marilor oraşe. Turcii au pretins că armenii din Van (era şi o provincie cu acelaşi nume) au dezertat la ruşi. Deşi faptele n-au fost verificate, e posibil ca un număr de cîteva sute să fi procedat astfel. Autorităţile turceşti au invocat aceasta, în faţa opiniei publice, drept scuză pentru tratamentul aplicat ulterior întregii populaţii armeneşti. La intrarea Turciei în război l-a revocat pe guvernatorul împăciuitor al provinciei, înlocuindu-l cu un altul, cumnat cu unul dintre cei trei conducători ai Comitetului „Uniune şi Progres”.
Cînd armatele ruseşti s-au retras de pe frontul Caucazului, trupele otomane s-au năpustit asupra propriilor cetăţeni, armenii, începînd să-i măcelărească. S-a cerut populaţiei armeneşti să pună la dispoziţia autorităţilor turceşti patru mii de soldaţi. Armenii din Van au refuzat, văzînd în asta un motiv pentru anihilarea tuturor. Guvernatorul a decis că asta e o rebeliune. S-au declanşat ostilităţi între turci înarmaţi şi armeni mai puţin înzestraţi cu arme. Aceştia din urmă au ieşit, la început, victorioşi, ajutaţi şi de armata rusă, pe neaşteptate reinstalată pe acest front, după cinci săptămîni de aşteptare. De îndată a început uciderea unei întregi naţiuni, constatată de ambasadorul american prin rapoartele consulilor săi din teritoriu. Au început masacrele, ca, de exemplu, un detaşament armenesc de două mii de oameni. Armenii erau suspectaţi că deţin arme şi erau chemaţi la poliţie să le depună. Cei care s-au prezentat au fost consideraţi răzvrătiţi, probe ale revoluţiei pe care o pregătesc armenii şi zvîrliţi în închisori. Cei ce nu au predat armele au fost aspru pedepsiţi.
Ambasadorul american în Turcia apreciază că „pedepsele aplicate acestor recalcitranţi reprezintă unul dintre cele mai hidoase capitole ale istoriei moderne…, cred că nici în cele mai sumbre epoci nu au avut loc scene atît de cumplite precum cele de care te loveai la tot pasul în Turcia”. Şi aceste atrocităţi nu erau decît preludiul marei distrugeri a întregii naţiuni armene. S-a hotărît deportarea armenilor din Turcia în regiunile ei de sud şi sud-vest, acolo unde se întinde deşertul sirian şi depresiunea Mesopotamiei, deşerturi aride, pustii, fără oraşe sau sate, fără viaţă, locuite doar de cîteva triburi beduine. Se ştia bine că majoritatea dintre deportaţii armeni nu vor ajunge niciodată la destinaţie. „Scopul real, deşi nedeclarat – scrie indignat ambasadorul american – al deportării era jaful şi distrugerea, adică un masacru de un fel mai aparte. Ordonînd deportările, autorităţile turceşti au semnat, de fapt, condamnarea la moarte a unei întregi naţiuni, lucru de care erau perfect conştienţi şi nu-şi mai băteau capul să-l ascundă nici măcar în convorbirile cu mine”. În tot cursul primăverii şi verii anului 1915 au avut loc aceste deportări. Au fost cruţate doar Constantinopol, Smirna şi Alep. În rest, practic oriunde se afla măcar o familie de armeni era expediată în tragedia deportării, rare fiind cazurile cînd candidaţii la deportare căpătau autorizaţia de a avea la dispoziţie cîteva ore sau zile ca să-şi lichideze proprietăţile sau bunurile din gospodărie, vînzîndu-le turcilor la preţuri ridicole. Înainte de a porni în deportare, devenise obicei, tinerii armeni, legaţi cîte patru, erau împuşcaţi pe loc. Zilnic aveau loc spînzurări publice, fără nici o judecată. Întreaga populaţie din oraşul Angora, trimişi legaţi spre Cezareea, după cinci ore de mers, a fost toată măcelărită într-o vale. La Trabzon bărbaţii armeni, îmbarcaţi în bărci pentru ca în largul Mării Negre, jandarmii să-i ucidă pe toţi. Ambasadorul primeau zilnic rapoarte de la consulii săi despre aceste atrocităţi. Protestele sale rămîneau fără consecinţe. Alţi armeni, încolonaţi în sinistre convoaie de cîteva sute sau mii de oameni disperaţi, luau calea deşertului. „Adevărul este, notifică ambasadorul, că aproape şase luni încheiate, din aprilie pînă în octombrie 1915, practic toate drumurile din Asia Mică au fost însufleţite de aceste şiruri, ajunse deja neomeneşti, de exilaţi”. Şi, adaugă, faptul că în cele şase luni, atît cît se poate ţine o socoteală, în jur de 1.200.000 de oameni au pornit pe drumurile deşertului sirian. Şi pe drum, torţionarii (inclusiv jandarmii însoţitori) jefuiau şi ucideau în chinuri cumplite. „Plutoane de jandarmi mergeau înainte, anunţînd triburile kurde că li se apropie victimele şi pe ţăranii turci că, în sfîrşit, se apropie banda pe care o aşteptau de atîta timp”. Şi începea, de îndată, măcelul. Iar cei care supravieţuiau şi îşi continuau drumul mureau cu sutele şi miile de sete şi de foame. Chiar şi atunci cînd ajungeau la un rîu, jandarmii nu-i lăsau să bea apă. Pe soarele încins înfricoşător, armenii arestaţi mureau cu sutele şi miile, neputincioşi. Şi ambasadorul menţionează acuzator: „Afirmaţia guvernului otoman că ar fi avut măcar o clipă intenţia de a-i deporta pe armeni către „o nouă zonă de reşedinţă” este o pură prostie. Tratamentul rezervat convoaielor demonstrează clar că adevăratul scop al lui Enver şi Talaat a fost exterminarea armenilor. Cîţi dintre cei exilaţi către sud, care au călătorit în asemenea condiţii revoltătoare, au ajuns la destinaţie? Experienţele prin care a trecut un singur asemenea convoi ilustrează cum nu se poate mai bine trecerea de la presupusul plan de deportare la cel de anihilare. Detaliile mi-au fost furnizate direct de către consulul american de la Alep şi se află, în prezent, în arhiva Departamentului de Stat de la Washington”. Şi ambasadorul american descrie soarta cîtorva astfel de convoaie de trimişi la exterminare. Spre final mărturiseşte că „singurul motiv pentru care mi-am propus să povestesc asemenea fapte cumplite este acela că, în lipsa detaliilor, opinia publică anglofonă nu-şi poate face o imagine corectă despre adevărata faţă a Turciei… Sînt convins că nu a existat episod mai sinistru decît acesta în întreaga istorie a umanităţii. Marile masacre din trecut pălesc pe lîngă suferinţele îndurate de armeni în 1915”. Ajutoarele financiare venite din America, la cererea ambasadorului, pentru a-i ajuta pe armeni au rămas inutilizabile practic. Iar Talaat, unul dintre şefii junilor turci, la protestul ambasadorului american, a primit răspunsul cinic că „politica noastră în privinţa armenilor este bătută în cuie şi că nimic nu ne poate convinge s-o schimbăm. Nu mai vrem armeni în Anatolia – nicăieri”. Iar oficialităţile germane la Constantinopol au sprijinit acest genocid. Astăzi ceea ce cer armenii este recunoaşterea de către turci a acestui genocid făptuit şi asumarea lui. Aceştia refuză încăpăţînat, socotind un ultragiu la adresa Turciei orice referire la acest abominabil genocid al armenilor din 1915.
Să adaug că acest genocid din 1915 a fost reluat, pe scară industrială, de Germania nazistă din 1942, de cînd, la Conferinţa din 1942 de la Wansee a găsit mijlocul pentru „soluţia finală” a exterminării evreilor din Europa, victime căzînd aproape şase milioane de evrei. Genocidul din 1915 e un preludiu al celui din 1942-1945, trăit, din păcate, şi de evreii români din Basarabia şi Bucovina de nord, din dispoziţia expresă a lui Ion Antonescu.
Henry Morgenthau
Ambasador la Constantinopol. Memorii.
Cuvînt înainte de James C. Rosapepe, ambasadorul Statelor Unite ale Americii în România.
Traducere şi note de Mihnea Gafiţa.
Editura Ararat, 2000.”
Cine are o câtime de bun-simţ nu poate să-l ignore pe @ lucid, care ne invită la, pe cât posibil, imparţialitate.
Cine mai stie astazi ca inainte de razboiul din 1877 in Balcani traiau (de sute de ani) cateva milioane de musulmani (nu numai turci – vezi bosniacii si albanezii) i in viitoarele state Bulgaria, Iugoslavia, Grecia si in Asia Minor si Levant vreo doua milioane de armeni si 2-3 milioane de greci pe coasta Smirnei, Efesului si Pergamului? Comparati cu situatia etnica de astazi. Musulmanii au fost si ei victimele istoriei incepand cu Bulgaria imediat dupa independenta si terminand cu terifiantele „schimburi de populatie” – in realitate ethnic cleansing la sfarsitul WW1 si mai ales al aventurii criminale a regelui Constantin in Anatolia. Cine mai stie azi ca 800.000 de musulmani au fost expulzati din Tracia Orientala – de la Salonic la Alexandropolis-ul de azi la schimb cu doua milioane de greci din Asia Minor? Dar despre persecutiile musulmanilor in Iugoslavia regalista nationalist sarbeasca care au avut ca reactie divizia SS Handschar in WW2 si recent razboiul din Bosnia? Evident Sorin Antohi are dreptate cand pune accent pe procesul de dez-otomanizare si de formare a Turciei moderne, de la un imperiu intr-o anumita masura multi-national la un stat laic national. De aceea eu cred ca in paralel cu cerintza facuta Turciei de a recunoaste oroarea masacrelor din 1915 tzarile europene – in primul rand cele balcanice si Rusia – trebuie sa-si recunoasca si ele „pacatele” istorice fatza de musulmani.
N B In afara de Romania in Dobrogea – dar aici minoritatea turca chiar era minoritara – doar Imperiul austro-ungar s-a purtat relativ corect cu musulmanii in Bosnia ocupata. Paradoxal, in iunie 1914 Franz-Ferdinand si arhiducesa Sophie au fost intampinati cu caldura de oficialitatile MUSULMANE de la Sarajevo dar asasinati de fanatici sarbi si azi comenorati cu mare emfaza la Belgradul care se doreste integrat in Europa.
Rarissim, un asemenea amestec de fineţe analitică şi erudiţie.
E ceea ce m-a încântat, mereu, în vreun text al lui Sorin Antohi.
Multe felicitări.
Excelent!