de-click. Adio, Europa! Co-temporaneitatea

Nu știu dacă noile generații, născute deja mult și bine după Răspîntia din 1989-1990 („răspîntie“, nu doar „cotitură“, pentru că puteam s-o luăm în mai multe direcții, deși, trebuie să recunosc, „revoluție“ e cel mai corect, dar poate mai curînd în sens astronomic decît politic), au citit sau măcar au auzit de romanul lui I.D. Sîrbu, Adio, Europa!. Deja ideea de „sertar“, de „samizdat“, de amînare fără orizont, doar cu speranță (nemesianică, pur contigentă) în viitor, trebuie să le fie cumplit de străină, de exotică, istoric vorbind, ca „schemă“ de viață. Cum adică să scrii ceva în secret, fără să publici imediat și, mai ales, cum să trăiești fără să vrei să atragi și să primești likeuri, și nu doar ca profan, ca scriitor mirean, de rînd (în sensul în care toată lumea, azi, scrie, dar o face la fel, ca și cum ar vorbi: hiper-oralitate în scris și prin imagini), ci ca unul profesionist, cînd azi inclusiv scriitorii, romancierii par a se fi predat presiunii temporale contemporaneizatoare a epocii?

De neînțeles, într-adevăr, ideea (simplă) de co-temporaneitate, cînd toți vrem să fim, pur și simplu, la unison, contemporani, adică la fel cu alții, care la rîndul lor trebuie să fie la fel cu noi, astfel încît comunicarea să fie dată ca „armonie prestabilită“, adică să nu presupună nici un efort și, pînă la urmă, să nici nu fie. Ce comunicare, adică alta decît cea de confirmare-conformare și like, să fie însă posibilă fără, tocmai, distanțe și diferen­țe? Comunicarea presupune diferențe, distanțe, și tocmai spre asta se pare că ne îndreptăm, și tocmai la asta, cu toate diferen­țele de epocă, să pare că revenim.

Căci dacă se aude, azi, ceva clar în sînul epocii co(n)temporane, dacă ceva face, azi, epocă, cel puțin în pintenul ăsta de lume care e Europa și, translatat, Occidentul, este tocmai Adio, Europa! Pe multe voci și în toate sensurile.

Europa își spune ea însăși, sieși, Adio pentru că prea s-a închis și s-a delimitat, s-a redus conceptual și politic la libertăți economice susținute doar în subisidiar de celelalte libertăți democratice, precum mobilitatea persoanelor de care libertatea mărfurilor și a capitalurilor nu se poate lipsi decît dacă vrea să se închidă exclusiv în bule financiare speculative cu bătaie scurtă. Vrînd să fie mare, Europa s-a conceput mică, și acum nu are cum să nu vrea să-și spună Adio, ca să mai poată spera că poate merge mai departe.

Apoi, în sensul cel mai imediat evident, o anumită Europă, veche și bogată, pe care tocmai cele două războaie, plus cele de eliberare colonială, ale secolului al XX-lea par a le fi îmbogățit, indiferent că vorbim de învingători sau învinși (ca și cum, retrospectiv, războiul s-ar dovedi, de fapt, o mega-afacere de succes: cine era deja atît de bogat încît să poată să susțină o economie de război a devenit și mai bogat, creînd și impunînd un capitalism de război, replica mult mai colorată, mai vie a „comunismului de război“), această Europă bogată spune Adio „Noii Europe“ post-1990 din Estul ei, de fapt Europei-tampon, Europei intermediare și întotdeauna de schimb, dintre Occident și Orient, recuperate după Răspîntia din 1989-1990.

Europa, „vechea“ Europă își spune, prin urmare, Adio și ne spune și nouă, esticilor, Europei de tranziție, tranzit, tranzacție, ca Europă, tocmai, aproximativă, ambivalentă, ambiguuă, nu propriu-zis eșuată, dar nici propriu-zis izbutită, Adio.

Și asta (și) pentru că noi înșine, aici, am spus și nu încetăm să spunem Adio Europei, prin rezistența materialelor și a materialităților noastre istorice locale, derivate tocmai din statutul nostru veșnic ambivalent, versatil, de (monedă) de schimb. Cînd ești de schimb, monedă de schimb, teritorii-monedă, ești amenințat și ameninți tot timpul cu fluctuații valorice, cu supra-aprecieri și sub-aprecieri, cu inflații și devalorizări. Iar noi, aici, în Est, și cu atît mai mult strict-aici, spre Orient, dar și un pic mai spre Sud, ne-am obișnuit să speculăm această labilitate, avem conștiința latentă a acestui caracter fluctuant, oscilant, și încercăm să profităm, cînd inteligent, cînd (cel mai adesea) prostește, de această situație a noastră de subiecți-obiecte istorice.

Europa își spune Adio, Europa spune Adio Europei, o Europă spune Adio altei (alta în toate sensurile) Europe, care la rîndul îi spune, i-a spus de fapt tot timpul, neîncetat, Adio primei Europe (prima în toate sensurile) etc. Adio, Europa! este cuvîntul de ordine și monologul interior care face, acum, „epocă“. Tot mai multe state ar vrea să spună Adio Europei. Adio din toate părțile și în toate direcțiile, ca șrapnelele.

Europa „cu mai multe viteze“ care se profilează asemenea unui nou spectru este însă, poate, o Europă a realismului privind, tocmai, epoca. Căci din dorința de a fi la fel, contemporanii unii cu alții, altfel spus cu o normă, am ajuns să neglijăm situația de co-temporaneitate, adică de complexitate relațională, a lumii.

Contemporanul a ajuns să fie o normă, un imperativ, un criteriu, o armă. Este nedrept și chiar (neo)imperialist, implicit imperialist, să decretezi și să impui, cognitiv deci axiologic, contemporanul, cînd cu adevărat just ar fi să vorbim de co-temporan și de co-temporaneitate: lucruri diferite co-existînd egal.

Trebuie să recunosc că această reflecție despre co-temporan în locul con-temporanului s-a născut, și voiam s-o demarez, pe tărîmul artei, tocmai, con-temporane, pregătindu-mă să lansez conceptul de artă co-temporană.

Nu știu, deci, dacă nu comit un hybris categorial vorbind de co-temporan nu doar în artă, ci și în politică sau în materie de democrație, adevărata democrație trebuind să fie tocmai un teren de posibilitate al co-temporaneității și o ecologie a „vitezelor“ diferite, nu un dictat al contemporanului (a)comunicațio­nal, homeostatic. Dar dacă tot ne pregătim, programatic, să trăim într-o lume „cu mai multe viteze“, o reflecție asupra minciunilor contemporanului și asupra co-temporaneității mi se pare că se impune, cu sau fără mînie și păreri de rău.

Dar dacă tot sîntem obișnuiți, aici, să profităm de situații, singura părere de rău ar putea fi că nu am profitat suficient de Europa. În bine, firește, pentru a mai reduce „balansul“ acvatic al acestor, totuși, pămînturi.