Recent, la Editura Art a apărut ediția a doua, revizuită, a traducerii cărții Dominația masculină de Pierre Bourdieu, pe care o publicasem în anul 2003 la defuncta Editură Meridiane. Timp de două săptămîni, în numărul trecut și în acesta, revin fragmentar dar și cu cîteva completări importante, în sensul unor sugestii din perspectiva actualității imediate, asupra prefeței pe care, sub titlul „În societatea «femeilor»“, o pregătisem pentru acea primă ediție. Azi, mai sec, ar trebui probabil să intitulez, anticonservator, aceste notații: „Continuitate sau arierare? Continuitatea ca arierare“.
Dominația masculină a apărut în 1998 și ilustrează îndeosebi presupusele contradicții interne ale conceptului de habitus, expunînd discuției operaționalitatea acestui concept. Succes editorial (la fel ca și precedentele La Misère du monde, Seuil, 1993, și Despre televiziune, Liber, 1997, tradusă tot de mine, la fel ca Dominația masculină, mai întîi la Meridiane, în 1998, apoi la Art, în 2007) imediat contestat și criticat, această lucrare vrea să demonstreze că distincția bărbat/femeie este nu atît un fapt biologic, cît o construcție socială, femeile înseși contribuind, inconștient-corporal-postural, la dominația exercitată de bărbați, pe care o vor fi interiorizat nici mai mult, nici mai puțin decît adoptînd categoriile de gîndire ale celor care le domină. Dominația decurge din dominație, esențială fiind tocmai reproducerea Aceluiași: tautologie?
Pierre Bourdieu, adept al principiului metodologic ferm, conform căruia obiectele de studiu ale sociologiei trebuie construite, elaborate de către sociolog, nu preluate de acesta, ca atare, din empiria socială (unde ele nu sînt deloc „naturale“ și spontane, nemijlocite, ci reprezintă tot o construcție, interesată, ideologizată: construcție „științifică“ versus construcție impusă, dominantă), Bourdieu echivalează, în Dominația masculină, virilitatea cu o noblețe. Or, din această perspectivă, condiția de femeie își pierde specificitatea, a fi femeie devenind totuna cu a fi dominat, în general. Neutralizarea diferenței sexuale „biologice“, ca nepertinentă sociologic (și, deci, pentru lupta politică), face ca indiferent dacă, biologic, sîntem bărbați sau femei, dacă sîntem (și majoritatea așa și sîntem) în poziție de dominați, sîntem calificabili, socialmente, ca „femei“… „Feminizării“ insidioase, dar evidente a stilului postmodern de viață, observate de critici diferit orientați ai societății actuale, îi răspunde, în analizele lui Bourdieu, „mizeria“ unei lumi dominate de „femei“, adică de dominați social. Cu toții sîntem, azi, mai mult sau mai puțin „femei“.
Așa stînd, prin urmare (mai mult implicit decît explicit), lucrurile conform analizelor din Dominația masculină, feministele, de toate nuanțele, au reproșat imediat lucrării întîrzierea și neadecvarea: faptul că vine prea tîrziu, nefăcînd decît să preia, să repete analize de mult efectuate (de n-ar fi decît clasicele, deja, diferențe dintre sex, gen și rol), și, pe de altă parte, că în vremea din urmă condiția femeii a înregistrat anumite progrese vizibile în sensul egalității cu bărbatul. Analizele din Dominația masculină s‑ar face, așadar, vinovate de o dublă întîziere: bibliografică și de acuitate, de contemporaneitate a observației și a constatării. Criticile (de multe ori contradictorii) au opus – uneori pe un ton vitriolant – antagonizării artificiale a socialului practicate de sociologul francez (ca o consecință, indirectă, dar inevitabilă, fie și doar a principiului reconstrucției tranșante a socialului), teza unei diferențe sexuale indiferente la politic, dar tocmai de aceea utilizabilă în luptele politice.
Oricum, cine vrea să știe dacă, socialmente vorbind, și indiferent de sex, este mai curînd „femeie“ – adică dominat – decît „bărbat“ – adică dominant – va putea afla în analizele lui Bourdieu din Dominația masculină reperele distinctive, mărcile vizibil-inconștiente care ne califică, în viața de zi cu zi, ca habitus corporal-postural-comportamental, într-o direcție sau alta.
O întrebare, totuși, aporetică, persistă: soluția ieșirii din „feminitatea” socială autoîntreținută să o constituie, oare, „virilizarea“ societății? Dacă sîntem „femei”, nu putem deveni, din punct de vedere social, altceva decît „bărbați“? Tertium non datur? Iar întrebarea această vizează, pe un plan general, însăși criticabilitatea, adică fiabilitatea de fond a întregii concepții și metodologii sociologice ale lui P. Bourdieu – altfel spus, utilitatea lor și, pînă acum cel puțin, aparent atît de fertila instrumentalitate (disponibilitate instrumentală) a conceptelor bourdieusiene. Prețul utilizării lor nu va fi fiind, totuși, tocmai decontextualizarea, adică sacrificarea militantismului de fond al sociologiei științifice a lui P. Bourdieu?
Întrebări, în continuare, pentru altădată…