Interregn […]
În interregn se pot schimba nu doar regnurile, ci însăși noțiunea de regn: adică se poate întîmpla să votezi bou și să iasă capră, pardon, să votezi capră și să iasă varză – pardon: evident că toată lumea votează îngeri, dar unii dintre ei se fac (se arată a fi) demoni. Nimic foarte grav, pînă aici: nu tocmai pentru a schimba puterea, eventual relansînd‑o, primenind-o, re-legitimînd-o, alegem? Ba da, dar mai ales, în zilele astea ale noastre de amurg democratic nonrevoluționar, se poate întîmpla să votezi democratic și să iasă ceva nu numai nondemocratic, ci chiar anti-democratic (sau „post-democratic“).
Democrația este asemenea (raport de omologie structurală) umanismului (fiind, poate, singurul umanism: depinde de grad și de organizare, de procedură): amîndouă par moi, laxe, prea largi, și atunci unii dintre cei care se bucură, care beneficiază de ele decid, la un moment dat, să le pună capăt, adică să le restrîngă generalitatea, exluzîndu-i pe unii.
Ne-am aflat, după 11 decembrie (12/11) 2016, într-unul dintre cele mai interesante, mai periculoase și mai puțin analizate, în general, momente: imediat după alegeri, constituirea noii puteri. Care poate să confirme sau, dimpotrivă, să desfigureze rezultatul alegerilor. Interregnul imediat postelectoral poate constitui chiar o anulare a alegerilor, sau măcar o neutralizare a lor, făcîndu‑i pe alegători să se întrebe la ce-au mai votat. Dar, mai ales, poate însemna și o ieșire din democrația ne-specific supranumită „electorală“ (pentru că democrația presupune alegeri, depinde cît și cum) sau „reprezentativă“ (căci este de discutat dacă democrația poate să se despartă de ideea de reprezentare sau trebuie, dimpotrivă, s-o rafineze și s-o multiplice), să spunem, din democrația parlamentară. Dar oare nu am ieșit, deja, de facto, din ea, alegerile tinzînd tot mai mult să fie o formalitate, un ornament lipsit de urmări? Nu asistăm, altfel spus, încă de la introducerea ei, la o încercare de neutralizare a democrației parlamentare, măcar în efectele ei?
Există două pericole simetrice, între care ne aflăm în interregnul postelectoral: ca acest interregn să treacă prea repede, altfel spus ca noua putere să fie o fușereală, dar și ca interregnul să se eternizeze sub forma unei crize. Războiul ambițiilor și al orgoliilor dintre PSDragnea și Iohannis & Comp, altfel spus, acutizarea războiului dintre puterile Statului, dintre făcătorii de lege (Parlamentul) și lege (judiciarul și brațele lui lungi, infinite), dar pentru constituirea Executivului, poate bloca durabil România, care de fapt chiar este blocată, relativ, între plăcile tectonice ale acestui conflict. Dar dacă altfel nu se poate, asta e! S-ar putea să fie iar nevoie de popor, altfel însă decît în mod electoral. Poate abia așa se va trezi societatea întru politizare și în afara „orgasmelor“ electorale. Căci oameni sîntem, nu elefanți, să încercăm să ne seducem și să ne posedăm unii pe alții doar o dată la patru ani. Cînd, din zoon politikon, din om se atrofiază politicul, nu mai rămîne, poate, decît animalul de piață. Hai, X-Iohannis! Hai, Y-Dragnea! Treziți-ne la luptă!
Căci, perfect contradictoriu, dar tocmai de aceea autentic, ceea ce am numit interregn postelectoral ascultă de două linii de fugă ideal-regulative: este un pur moment‑șarnieră care trebuie să treacă, să fie depășit cît mai repede, imediat, și, în același timp, care ar trebui să fie nu doar un moment, ci să se instaureze etern, permanent, ca viață democratică, ca însăși esență (desfășurată, res extensa) a democrației: alegeri permanente. Sinteză: alegeri permanent punctuale. Nu asta este sau ar trebui să fie, democrația? Da, atunci cînd o concepem coextensivă vieții indivizilor și a societății. Adică atunci cînd ea devine (să zicem așa) spirit democratic al unei societăți: viață trăită în mod democratic. Viața trăită democratic este viața asumată politic, viață politică asumată viața care știe despre ea însăși că este politică, produs politic și procese politice: război permanent, alegeri neîntrerupte. Dar nu exclude, însă, politicul tocmai democrația? Nu este oare politicul (care susține politica) o luptă avînd ca miză tocmai democrația? Nu tocmai pentru/ contra democrației se poartă disputa, conflictul, războiul politic care organizează viețile politice ale societăților? Să nu cădem însă în păcatul unor extrapolări pripite…
PSDragnea
L-am mai văzut pe Liviu Dragnea liniștit și sigur pe el, zîmbind șiret pe sub mustață, aparent stăpîn pe situație și asigurîndu-și electoratul cum că ar deține planuri B, C și D (ca hepatita) și infinite și imbatabile soluții de avarie. Și a ieșit condamnat. Pe mine nu mă miră, deci, ca pe mulți ziariști și comentatori, această imagine seniorial-machiavelică a lui Liviu Dragnea, ci cel mult faptul că a reușit s‑o imprime întregului partid, structurat într‑un mod atît de cunoscut „feudal“.
Oricum, PSD a fost cronicizat, putem spune, ca partidul-refugiu și partidul-recurs al politicii românești. Electoratul nu încetează, ba, dimpotrivă, crește şi tot face apel la el, dar poate nu atît ca speranță, cît ca refugiu, PSD culege și beneficiază deja repetat de această disperare sau lipsă de variante, dar nu prea face nimic în consecință, n-a fost, pînă acum cel puțin, la înălțimea voturilor culese, care nu încetează să vină și chiar să crească. PSD-ul românesc se află exact în situația președintelui francez François Hollande: mari așteptări, aproape nici un răspuns. Se poate spune că aceasta este, de mult perceptibilă, dar abia acum evidentă, patentă, ireversibilă, situația social-democrației europene, care dispare văzînd cu ochii nevrînd sau neputînd, nu contează, să se reformeze.
USR sau USD?
USR este un partid altfel, de un tip cu adevărat nou, și tocmai de aceea nu e și nu poate fi un partid în sens tradițional. Atunci cînd spune despre el însuși că nu urmărește puterea și că nu vrea decît să controleze și să supravegheze puterea, dar pentru asta participă, firesc, la alegeri și este, mai ales, puternic ales, USR se află, desigur, în plină contradicție, numai că această contradicție „performativă“ este un simptom al democrației actuale, care se cere nu restrînsă, așa cum propun falșii revoluționari retrograzi, ci extinsă și modulată, diversificată, multiplicată și nuanțată ca proceduri și niveluri sub forma unui continuum, a unui dégradé democratic. USR a fost votat(ă) ca „partid“ de servicii democratice, oferta lui (ei) e una de bunuri politice relațional-procedurale, cuaternar-virtuale. Astfel încît se poate spune că linia ideală de fugă, destinul acestei entități care nu pare a se fi înțeles prea bine, deocamdată, pe ea însăși, adică ce tendință exprimă propriu-i elan, este de a generaliza prețioasa localizare (abia combinația procedural-local, virtual-actual fiind soluția adaptată prezentului), implantarea primă USB (Uniunea Salvați Bucureștiul) într-o generalizare nu atît cantitativ-populistă, simplă extensie la nivelul țării, ca USR (Uniunea Salvați România), cît într-o generalizare a democrației înseși, ca o eventuală USD: Uniunea Salvați Democrația. Căci numai salvarea democrației – prin extinderea ei inclusiv prin asfel de entități de control asupra exercitării democrației – poate salva, dar abia indirect și ulterior, România. O eventuală salvare a României depinde de salvarea democrației din România, care este întotdeauna punctuală, „bucureșteană“. Și sînt convins că tocmai despre așa ceva e vorba în definiția noii entități, dar este greu – și chiar periculos – să traduci noul, actualul, în termenii vechiului. La fel de fulgurant precum a ajuns să cîștige, USR poate ajunge să (se) piardă.
Și asta pentru că o salvare a democrației trece, poate, tocmai printr-o „eternizare“ a interregnului electoral, dar nu în culise, ca acum, ci în piața publică: important e nu (doar) ce se întîmplă la alegeri, ci mai ales între două alegeri. E democrație tot timpul? Cum ne asigurăm de asta și, mai ales, cum o punem în practică? Cum alegem între alegeri? Altfel spus: cît de democratic trăim?