DE-CLIC(K)/ATELIER DESCHIS. Fantoma lui Duchamp, în pavilionul României

Încă dinainte de a fi vizitat ediţia de anul acesta a Bienalei de la Veneţia, deci, implicit, înainte de a fi putut vedea cum arată şi a putea să analizez Pavilionul României, dar cunoscînd proiectul cîştigător (cu Adrian Ghenie) din descrierea lui „oficială“, scriam (în carnet, desigur), tatonînd: România s-a putea plasa în avangarda retromodernităţii, măcar simte şi exprimă această situaţie „orb“, dar cinstit, prin reîntoarcerea la pictură ca mediu totalizator cheie, prin display-ul şi el retro (fals neutru, foarte clar plasat) de anul acesta, mai mai ales poate, ca simptom şi simbol, prin înmormîntarea lui Duchamp (trimitere la tabloul Duchamp’s Funeral II, din 2009, al lui Adrian Ghenie, expus în pavilion). Se potriveşte perfect cu ceea ce înseamnă acum Bienala de la Veneţia, care înceacă să se reviziteze ca micro-istorie a modernităţii cînd prin „luminile“ şi „iluminările“ ei naţionale (Bice Curiger, ILLUMinations, titlul şi conceptul ediţiei din 2011 al Bienalei de la Veneţia), cînd ca (imposibilă) totalizare „enciclopedică“, ca pur eclectism cultural, dacă se poate spune aşa (Massimiliano Gioni, Palazzo Enciclopedico, titlul şi conceptul ediţiei din 2013). După Retrospectiva imaterială cu care am fost reprezentaţi în ediţia din 2013, încă o ediţie, aşadar, de posibilă hiper-reprezentativitate „veneţiană“, ceea ce […]