De la epistemologie la „epistologie“

Cred că am parcurs grosul scrierilor epistolare ale lui Ion D. Sîrbu de mai multe ori decît m-am plimbat prin parcul Herăstrău de-a lungul anilor – deloc puţini – pe care i-am trăit în Bucureşti. Şi afirm asta fără urmă de ostentaţie. Scrisorile sale au un magnetism şi o prospeţime parcă inepuizabile. De aceea, găsesc salutară iniţiativa Academiei Române de a aduna corespondenţa trimisă de Sîrbu într-o ediţie completă (pînă acum, deoarece sînt sigur că mai există scrisori ale sale), datorată lui Toma Velici şi Tudor Nedelcea, sub patronajul lui Eugen Simion. Volumul, cu o documentare riguroasă, este demn de toată admiraţia. Sună expeditiv de banal, însă nici vorbă de amenitate formală în aceste aprecieri. Autorul romanului Adio, Europa!, de la ale cărui naştere şi moarte se împlinesc, în 2014, 95, respectiv 25 de ani, merita o asemenea clasicizare. După lectura volumului Opere II. Cores – pondenţă, am înţeles mult mai cuprinzător existenţa dramatică de care a avut parte Sîrbu. Scriu „a avut parte“ pentru că, în cazul său, nu putem vorbi despre un destin autonom, ci despre o condamnare la un anumit destin. Vreme îndelungată l-am perceput pe epistolierul Sîrbu măcinat numai de solitudinea „exilului“ craiovean, suferinţă (uneori ipohondrică) […]