De la Francis Jammes la Tatăl Bosonilor, cu vedere la poieniţa druidică

Cînd am citit prima oară, în manuscris, volumul lui O. Nimigean, nu mi-am dat seama de ce anume îmi aminteşte vocea „virgiliană“ a cărţii, partea lui Dr. Jekyll din acest volum clădit pe o amfibologie structurală. Abia la a doua lectură am avut revelaţia: era vorba despre acea voce blînd-ironică, cultă, însă plină de îndrăzneala de a călca pe drumuri bătute, purtînd masca tradiţionalismului, care scria odinioară Pe Argeş în jos. Mă refer, bineînţeles, la Ion Pillat. Pentru că ceea ce surprinde şi farmecă la Pillat este tocmai seninătatea contemplaţiei, împăcarea unui cititor asiduu, a unui cărturar, cu pornirea naturală de a privi şi de a asista cu voluptate la trecerea timpului, aşa cum se reflectă ea în cicatricile lumii. Elev al marilor simbolişti francezi, dar şi al marilor poeţi minori aparţinînd aceluiaşi curent, dintre care se distinge Francis Jammes, Pillat rămîne un poet oximoronic prin excelenţă, un modernist tradiţionalist cu o voce singulară, în vîrful creaţiei sale.   Aceeaşi tensiune elegant împăcată, aceeaşi cicatrice bine ascunsă de vreme pare a traversa volumul lui Nimigean. Sînt aici nişte poeme care-şi trag seva chiar din negarea melancoliei, din „practicarea“ ei cu un surîs cinic pe buze. La fel ca Pillat, Nimigean […]