De recitit. Geometrie şi fineţe

În ansamblu privind lucrurile, regăsim mereu un raport evident sau subiacent, dialogic şi uneori chiar polemic, între reflecţie şi spontaneitate, între distanţă şi intimitate, între luciditate şi sensibilitate, între clasicism şi romantism, respectiv între neoclasicism şi modernism. Mi s-ar fi părut posibil să reunesc aceste dualităţi sub egida uneia singure, formulate în plin secol al 17-lea, de către Pascal, care disocia, cum ştim, între „esprit de géometrie“ şi „esprit de finesse“. Una dintre distincţiile fondatoare pentru cultura franceză modernă.   Pascal înţelegea prin „spirit de geometrie“ chiar spiritul geometriei ca disciplină ştiinţifică riguroasă, presupunînd un acces dificil, cîştigat printr-o competenţă specifică, la principii clare, „palpabile“, indiscutabile, „departe de folosinţa comună“; dimpotrivă, „spiritul de fineţe“ implică principii ce intră în folosinţa comună, pentru care nu e nevoie de o competenţă specială, căci trebuie să ai „vederea bună“ şi, mai mult, „să simţi mai degrabă decît să vezi“. Schimbarea de regim e evidentă: trecem de la unitate, coerenţă şi stabilitate abstractă la instabilitate infinitezimală şi multiplicitate dinamică. E vorba de „lucruri atît de delicate şi de numeroase încît e nevoie de un simţ delicat şi net pentru a le simţi…“, lucruri pe care, numai cu nesfîrşită greutate, i-ai putea face să le […]