De veghe în lanul de cărţi

Nu mă consider critic literar – şi totuşi sînt critic (e adevărat, de teatru). E mult mai simplu să te consideri astfel într-un domeniu al artei nepăzit de statuile supradimensionate şi mult prea religios venerate ale lui Maiorescu, Lovinescu şi Călinescu (de ce critica de teatru nu are, la noi, o tradiţie e o altă poveste, mult prea lungă). Doar că, într-o cultură atît de literarocentrică precum cea românească, în care noţiunea însăşi de „carte“ e imuabil legată de cea de „literatură“, umbra lungă a acestor statui se întinde, autoritar, asupra oricărei activităţi scriitoriceşti de analiză: vrem, nu vrem, cu toţii ne-am făcut ucenicia la şcoala criticii literare, eventual în aceeaşi promoţie a Facultăţii de Litere din Bucureşti şi cu aceleaşi autorităţi critice drept profesori.   Aşa că iată răspunsul despre „modul de întrebuinţare“ al criticii „de carte“ – venit din partea unei jurnaliste culturale (ceea ce presupune o adresabilitate mult mai imediată şi ignorarea voluntară a componentei de judecată de autoritate) care are de înfruntat propriile fantome criticoide, uneori alcătuite din altă plămadă, dar la fel de bîntuitoare. Paranteză: n-aş putea răspunde în locul lui Bogdan-Alexandru Stănescu de ce el, personal, se consideră mai degrabă jurnalist cultural decît critic […]