Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Decît să ningă
- 29-10-2014
- Nr. 746
-
Şerban FOARŢĂ
- ÎN DEZBATERE
- 2 Comentarii
Nu-s indolent, nici insolent; dar, parafrazîndu-l pe Bacovia, aş spune că: „Nu aşteptăm/ Cu iarna/ Care vine/ Decît să ningă…“.
O adevarata bijuterie acest comentariu-articol, peste care am dat intamplator! Merita publicat in revista, chiar daca a mai aparut si in volumul cu un titlu inedit si… impronuntabil. Sunt sigura ca intreg volumul e la fel de excelent ca aceasta „mostra” bine plasata si la momentul potrivit.
Stilul inconfundabil al lui Serban Foarta ma incanta orice ar scrie, dar in acest articol, ironia fina, umorul presarat
cu cinisme savuroase si subtilitatea cunoscuta ma fac din nou dependenta!
Unde poate fi gasita cartea??? (Este unul din putinele volume de S. F. care mi-au scapat.
Prin 02 sau 03, pe vremea domnilor Iliescu şi Năstase, am conceput şi eu acest PORTRET-ROBOT AL OMULUI POLITIC (în jurul vârstei de 50 de ani), -apărut într-o gazetă, mai întâi, şi, apoi, într-o bucoavnă editată, acum vreo zece ani de zile, la Brumar, anume HONORIFICABILITUDINITATIBUS:
Mediatizarea excesivă face ca, astăzi, bravul om politic să-şi piardă orice consistenţă, mai puţin aceea, speculară şi fantomatică, a propriei lui imagini. Imaginea (tele)vizuală, la care se adaugă semnalul (în sens acustic, mai cu seamă, ce va să zică simplu „sound”), constituie esenţa-i însăşi. Imperativul omului politic e, îndeobşte, „lasă-ţi lucrul şi ia-ţi look-ul!” Ceea ce el, desigur, face, cu zilnica abnegaţiune a unui star de cinema sau a cochetelor în vârstă. Trecut de 40 de ani, politicianul se gândeşte, serios, la eventualu-i lifting, în vederea căruia începe să facă mici economii: renunţă la a nu ştiu câta vilă, la o merţană, la palmieri şi, când e cazul, la fumat (nu şi la „Ţigareta 2”). Trăieşte, ca noi toţi, modest. Adună bani de operaţie. Până atunci, evită ochelarii; iar dacă-i poartă, se pricepe să-i manevreze cu aplomb: de pe nas pe masă şi, de pe masă, înapoi pe nas, în funcţie de efectul retoric urmărit (astfel făcându-se că, deocamdată, lentila de contact nu intră în echipamentu-i personal). Machiajul, în televiziune, fiind de la sine înţeles, profită de acest cadou şi se fardează gratuit. Părul, dacă are, şi-l căneşte sau şi-l gelifică din abundenţă. Când nu-l căneşte e din pricină, desigur, că grizonajul e mai şic: argint la tâmple, aur pe degete, la gât şi, eventual, la glezna mâinii, bronz (natural) pe piele şi, sub prohab, oţel. Prepotent, cum să nu fie şi potent?! Secreţiile-i sunt stimulate, tradiţional, de secretare, – ca în anecdota cu Arghezi, care, întâlnindu-l pe Victor Eftimiu cu, de braţ, o dulce „nimfă blondă”, prezentată, nu fără emfază, de vechiul crai, drept „secretara mea”, l-a întrebat şăgalnic: „Tot mai secretezi?” Or, fie şi dacă în CV.-uri, la rubrica Sexul…, nu toţi oamenii politici ar trebui să scrie, în loc de „masculin”, „oral” (ca, bunăoară, Mr. Clinton), toţi, după 40 de ani, e musai să arate tinerei. Politica, astăzi, e gerontofobă (şi, la rigoare, juvenistă), iar politicianul, un cvasi-gigolo. Adio, domnilor „tataie”! E pentru ce, la noi, ca şi aiurea, el are, dacă e în văzul lumii, următoarele precise obligaţii: să urce treptele din două-n două, fără să gâfâie (vizibil), dar cu dispensă de sudorifacţie, strângând, pe scări (şi pe culoar), în treacăt, câteva mâini politice şi moi. (Se înţelege că un Roosevelt, Franklin Delano, nu Theodor, n-ar mai avea, acum, nici un succes.) Să le coboare tot aşa (în cazul, mai puţin frecvent, că telecamerele oficioase au să-l surprindă coborând), mai înainte să se instaleze în limuzina-i cât o garsonieră. Când vizitează vreo uzină, să nu descindă dintr-un Rolls-Royce, ci dintr-un ARO de teren (sau, dacă n-are, dintr-un jeep). Pe cap, atunci când nu e gol, să poarte cască de protecţie sau o caschetă proletară (există, încă, o duzină, cred, în trusoul ceauşist). Să ştie să se deghizeze, asemeni zânei Mélusine (sau, baremi, Zinei Dumitrescu), în ce vrea muşchii lui atletici. Drept care este obligat să practice diverse sporturi, cât mai selecte cu putinţă: golf, schi nautic, vânătoare, – pentru a fi, mereu, în cea mai bună formă: unui vânător (de capre negre) n-are să-i tremure, când taie hectometri de panglică inaugurală, mâna. Aferat, fie şi negrăbindu-l nimeni, pasul trebuie să-i fie vioi, întins şi mult mai lung sau, cel puţin, mai iute decât al numeroasei lui escorte, pe care, vizitând un obiectiv, se cuvine să o devanseze, – pe când aceasta, redutabila escortă, cu limba scoasă de un cot, îl înjură printre dinţi sau doar în gând. De-ar face-o-n gura mare, tot nu s-ar auzi: imaginea e strict (tele)vizuală. Televizat, televidat, teleghidat (şi… teleleu), politicianul tinde să devină un soi de (tele)simulacru. Când nu disimulează, simulează, disimulând că simulează. Iată de ce se simte admirabil între profesioniştii simulării: actori, actriţe, manechine, iluzionişti celebri (ca David Copperfield) sau atacanţi care, la fotbal, îşi pun, ei singuri, piedică în scopul obţinerii unui penalty kick. Şi, evident, între politicieni.
În rest, să faci publicitate unui recent produs cosmetic sau unui personaj politic e, pare-se, acelaşi lucru.