Despărţirea de Proust

  • Recomandă articolul
Să citeşti Proust pînă la 25 de ani, cînd te bîntuie nebuniile prioritare ale primei tinereţi, am impresia că ţine în bună măsură de snobism. În ce mă priveşte, pentru că am în vedere experienţa personală, a fost şi bravadă, cel puţin la primele volume apărute în BPT – la ultimele, spre sfîrşitul deceniului opt, mă ţinea treaz tot ceva care nu are nimic în comun cu voluptăţile naturale ale lecturii. Important e că apoi mi-am acordat o lungă pauză, descoperind şi că nimeni dintre cunoştinţele mele nu era la zi cu acest autor, nici măcar filologii de la Limbi străine, deşi celebra madlenă era invocată cu o familiaritate care sugera că situaţia e inversă. Va suna rău, dar n-am găsit pe nimeni (poate n-am căutat unde trebuie) expert în Proust, aşa cum există experţi în Tolstoi, Balzac, Philip Roth, Cărtărescu etc., unul care să-mi fie reper.   De asta, dar şi din alte motive care nu contează aici, mi-am oferit, în ultima vacanţă, ocazia unei reverificări şi am scos din raft, ca la loterie, primul volum din Timpul regăsit, al doisprezecelea volum din În căutarea timpului pierdut, o carte îngălbenită, cu o hîrtie proastă, dar apărută într-un tiraj de […]
Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.

Comentarii utilizatori

Comentariile sunt închise.