Despre iertare

Văzînd tribulaţiile „cazului Vişinescu“, mi se pare mereu şocant să constat cum mulţi semeni ai noştri se bucură de chinurile acestui chinuitor. Dincolo de vinovăţia sau de nevinovăţia unui călău, atitudinea concetăţenilor faţă de acest personaj trist, o relicvă deplorabilă a unei istorii infirme, devine revelatorie pentru mentalul nostru colectiv. Un bătrîn, el însuşi crispat şi vituperant, este tîrît în tribunale pentru a „plăti“ pentru răul făcut de un regim al cărui instrument involuntar a fost. „Vă rog: lăsaţi-mă să mor“, spune fostul torţionar în faţa instan­ţelor româneşti, iar jurnaliştii exultă de plăcerea arderii simbolice pe rugul oprobriului public. Spaţiul public de la noi s-a infestat de spiritul vindicativ, nu mai sîntem în stare să lăsăm trecutul să treacă, dar nici nu putem lăsa viitorul să înceapă.

Diagnosticul pe care, din păcate, putem să îl atribuim României contemporane este acela de cultură a ranchiunei. Sîntem dominaţi de retorica rebarbativă a răzbunării şi a dreptăţii cu orice preţ, chiar dacă ar fi să piară întreaga noastră omenie. Pre­tutin­deni, de la politicieni la lideri de opinie, apar apologeţii legii talionului. Vrem dinte pentru dinte, indiferent de calitatea dentiţiei celor acuzaţi, şi nimeni nu mai cruţă pe nimeni. Să li se taie capul – acesta a devenit dictonul cotidian, de extracţie iacobină cu care ne hrănim mediatic, de dimineaţa pînă seara.

De ce sîntem atît de încrîncenaţi, ce e cu noi, de nu putem avea îndurare faţă de semenii noştri, de unde ne vine fiorul acesta al inflexibilităţii şi neîndurării? Un mit fals, cu care sîntem încurajaţi, este acela al denazificării care ar fi avut loc în Germania sau Austria, după cel de-Al Doilea Război Mon­dial. Resentimentarii hrăniţi cu filozofia lui „ochi pentru ochi“ ne orbesc cu ideea că nu ne putem vindeca de rănile trecutului, dacă nu le ardem cu focul incriminării publice. Diverşi filozofi înverşunaţi lansează diatribe împotriva oricui şi a orice (cu excepţia propriilor persoane, desăvîrşite), cerînd dispariţia de pe planetă a „vinovaţilor“.

Ceauşescu, ieri, la amiază

Numai că realitatea factuală ne arată alt­ceva. Austriecii şi nemţii s-au grăbit să-l uite pe Hitler şi să facă trecutul nazist să dispară în negura de unde a venit. Dintre cele 3,5 milioane de persoane care au avut dosar de urmărire la sfîrşitul războiului, în Germania, în urma procesului aşa-zisei denazificări, doar puţin peste 9.600 au fost condamnaţi. Dintre aceştia, după numai un an, mai rămăseseră în închisori cîteva sute. Mai mult, trebuie să ştim că aparatul de stat al Republicii Federale Germane era plin de foşti nazişti. Conform lui Tony Judt (Europe Since 1945), numai în Bavaria anului 1951, 94% dintre judecătorii şi procurorii în funcţie erau foşti nazişti. Iar în 1952, corpul diplomatic german era compus, în proporţie de 43%, din foşti SS-işti.

În vreme ce, la noi, vînătoarea de bătrîni torţionari continuă ca şi cînd Ceauşescu ar fi fugit de pe acoperişul CC-ului abia ieri la amiază şi ni se cultivă o predispoziţie neiertătoare faţă de trecut, nu vedem consecinţele acestui mod de a gîndi faţă de cei care greşesc în prezent. Nu pot să nu mă întreb ce poate fi atît de impardonabil încît o femeie bolnavă, mamă a doi copii, să ceară şi să nu primească iertarea prezidenţială? Cît de cumplită poate să fi fost crima ei, încît să fie ţinută în penitenciar cu orice preţ, pedepsită mai abitir decît pentru o crimă abjectă?

De fapt, cum au reuşit japonezii să-i ierte pe americani pentru cele două bombe atomice, de la Hiroshima şi Nagasaki? Poate pentru că Japonia însăşi aşteaptă iertare pentru atrocităţile din Birmania, China sau Coreea? Cum putem să iertăm Biserica Catolică, pentru crimele Inchiziţiei ori pentru preoţii pedofili? E suficient ca Papa Ioan Paul al II-lea să-şi fi cerut iertare? Pentru că aici discuţia ar fi extrem de lungă, nu aş vrea să intrăm în această interminabilă dezbatere despre iertarea teologică sau despre iertarea psihoterapeutică. Nu interesează în acest context şi nu e relevantă aici nici măcar iertarea ca mijloc de sublimare estetică. Pentru cei care caută aşa ceva literatura este plină de exemple de răzbunări „expiatorii“ – o lectură a lui Hamlet va ajuta orice spirit apăsat.

Relevante sînt consideraţiile unor etologi, ca Michael McCoullough (Beyond Revenge), care oferă un punct de vedere pozitiv asupra problematicii iertării şi răzbunării, oferind un răspuns din perspectivă evoluţionist-biologică. În fond, ce ne face să fim oameni? Oare nu cumva tocmai acest comportament vindicativ – în cele din urmă, răzbunarea, după cum afirmă autorul american, nu este decît un rezultat al evoluţiei omenirii. Dorinţa de a ne răzbuna este o expresie a naturii omeneşti, o trăsătură pe care o împărţim şi cu rudele noastre cele mai apropiate, cimpanzeii. Din acest unghi, răzbunarea explică o mulţime de fenomene sociale, de la infidelitate la genocid. Tocmai înţelegîndu-ne predispoziţia spre răzbunare trebuie să pricepem rolul iertării.

Derrida despre iertare

Pasul următor este să trecem dincolo de rolul social al iertării. Să vedem iertarea ca pe un traseu spre normalizarea psihicului nostru colectiv. La sfîrşitul anilor ’90, Jacques Derrida a susţinut o serie de prelegeri intitulate Questions de responsabilité: le parjure et le pardon, cele mai multe fiind susţinute în Africa de Sud, unde consecinţele apartheidului erau încă dureros de actuale. O parte dintre acestea fac parte dintr-un volum remarcabil, tradus în engleză cu titlul On Cosmopolitanism and Forgiveness. Pentru Derrida există patru componente ale iertării: iertarea ca dar, ca un cadou făcut celui cu care interacţionăm; iertarea ca paradox, ca dinamică socială şi personală dincolo de raţiune; iertarea ca secret şi iertarea ca (ne)putinţă – de fapt, ca putere exprimată prin refuzul puterii.

Pe primul palier, autorul francez se foloseşte de un joc de cuvinte pentru a arăta că iertarea (pardon) conţine în sine elementul dăruirii, al darului (don). Pornind de la argumentaţia unui celebru sociolog al reciprocităţii, Marcel Mauss, care a elaborat conceptul de schimb social prin intermediul cadourilor, Derrida duce mai departe consecinţele şi spune că iertarea nu presupune o obligaţie ulterioară. Ca şi un cadou făcut fără intenţii mercantile, iertarea oferită nu devine o obligaţie. După darul iertării, nu mai urmea­ză nici un „dar“. Nu mai există discuţii ulterioare, rememorări jignitoare, scoaterea la iveală a strigoilor şi a putregaiului.

De aceea, în corpul nostru social există o sumedenie de „neiertători“ – pentru că sîntem incapabili, de fapt, să intrăm în logica reciprocităţii generoase. O mare parte dintre aceştia aparţin unui grup de nevrotici sociali, pentru care nu există nici umbra gîndului că ar putea să mai fie şi altceva decît ură. Atunci cînd ajung pe la televiziuni, îi vedem cum se oţărăsc la toată lumea, cum înfierează în strînga şi în dreapta. Un alt grup de inşi „lipsiţi de pardon“ sînt ofensaţii din nimica, cei care consideră că au dreptul de a revendica ceva, fără să fie justificate pretenţiile lor justiţiare. A treia categorie, şi cea mai odioasă, sînt ranchiunoşii viscerali, cei cărora pur şi simplu le place să vadă suferinţa altora. Aidoma mulţimilor de gură-cască ce stăteau ca la spectacol cînd se mai organizau spînzurări publice sau execuţii în piaţa centrală, răzbunătorii de uz casnici stau şi ei în faţa micilor ecrane, savurînd umilirea publică a semenilor lor.

Evident, pentru toţi aceştia, aşa cum constată şi filozoful francez, iertarea poate să pară o nebunie. „Cum să iert aşa ceva?“, ne putem întreba, împreună cu promotorii lipsei absolute de milă în faţa unor greşeli absolute. Ca şi Derrida, putem folosi textele lui Jankélévitch ca pe nişte exemple negative şi trebuie să punem în discuţie ceea ce autorul eseului „Trebuie să îi iertăm?“ numea „imprescriptibilul“. Pentru că Jankélévitch indică ceva ce nu poate fi vindecat sau uitat – referindu-se la Shoah –, ceea ce el numeşte impardonabilul monstruos, manifestare a Răului absolut. Nu putem să iertăm, spunea Jankélévitch, pentru că doar victimele pot să ierte, iar victimele nu mai sînt aici. Iertarea, spunea filozoful moralist, a murit în lagărele de concentrare.

Derrida spune că, dimpotrivă, iertarea autentică are loc tocmai atunci cînd sîntem în faţa impardonabilului, adică a greşelii supreme, care nu pare că nu poate fi „prescrisă“. Şi nu este vorba despre iertarea „obscenă“ în care cineva spune cu dispreţ „te iert“ şi, simultan, te aruncă la groapa de gunoi. Iertarea nu e nici o formă de compasiune în care devine efectul sentimentului de milă faţă de cel vinovat, căruia îi acorzi iertarea ca expresie supremă a generozităţii tale.

Există regenerare socială fără iertare?

O trăsătură obligatorie a iertării este gentileţea, care decurge dintr-o nobleţe naturală a generozităţii. Iertarea este o marcă distinctivă a urbanităţii. Iar la polul opus se află gîndirea primitivă, necioplirea şi tribalismul, egoismul şi meschinăria. De aceea noi rămînem în continuare un grup social de încrîncenaţi, de primitivi orientaţi spre vendetă cu orice preţ. Sigur că unii preferă „dreptatea“ în locul vindecării, pentru că justiţiarismul retributiv ne face să ne simţim bine cu noi înşine, avem impresia şi iluzia că am restabilit ordinea socială (dacă nu chiar şi pe cea cosmică).

Numai că întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem rămîne aceeaşi din orice perspectivă am privi: există regenerare socială, refacerea relaţiilor umane fără iertare? Iar efectul pe care îl aduce după sine iertarea nu este doar împăcarea socială – cu toate că reconcilierea publică este un rezultat dezirabil –, cît mai ales împăcarea cu sine, a noastră cu noi înşine.

Poate că problema grupului social din care facem parte este tocmai modul abject în care se manifestă dorinţa iraţională de a ne răzbuna. Poate este rezultatul predispoziţiei noastre de a-i considera întotdeauna pe alţii vinovaţi pentru propriile noastre greşeli. Poate pentru că nu sîntem în stare să ne asumăm slăbiciunile, defectele şi rolul major în producerea impardonabilului. Vrem să-i pedepsim pe alţii, pentru a scăpa noi înşine de vinovăţia morală. Şi, dacă ar fi să ne examinăm bine vieţile şi comportamentele, oare nu noi sîntem primii care ar trebui să ne cerem iertare?

De fapt, în ce constă puterea iertării? După cum spunea un bătrîn profet, iertarea trebuie însoţită de uitare. Pentru că ultimul şi cel mai important instrument al iertării este capacitatea de a lăsa în urmă răul. La români există o mare doză de masochism, pe care o vedem din plăcerea de a ne face „memorial“ al durerii, de a reveni mereu şi mereu la amintirea negativă. Tocmai de aceea, în absenţa uitării, chiar şi iertarea devine parte din memoria malignă, şi împreună cu amintirile urîte se îmbîcseşte în minţile noastră şi se transformă într-o resursă a urii. Uitarea răului nu face ca răul să dispară, pur şi simplu nu-l mai lasă să se activeze. Uitarea nu înseamnă nici uitarea victimelor sau ignorarea răului social. A uita nu înseamnă a nu mai şti. Nu e ca şi cînd am renunţa la trecut. Numai că, pentru a merge mai departe, avem nevoie de rescrierea pozitivă a trecutului. Să uităm şi nu să ne întoarcem iarăşi şi iarăşi la aceleaşi dureri, la aceleaşi răni, să scobim, ca şi Iov, aceleaşi mizerii, cu aceleaşi cioburi murdare.

Însă pentru un grup social care nu ştie nici măcar să ierte, probabil că a-i cere să mai şi uite devine o adevărată sfruntare. O nebunie. Şi atunci iertarea nu mai încape.