Despre scriitura „feminină“

Am avut dintotdeauna o nedumerire legată de formula „scriitură feminină“. Pasămite, dacă scrii graţios, plastic, rotund, în volute şi acante, gata, ţi-ai dat arama pe faţă, ai o scriitură feminină. De asemenea, dacă scrii despre dragoste (nu despre poftă), despre îmbrăţişări (nu despre sex), despre idei şi sentimente (nu despre hachiţe şi apucături), despre bărbaţi (nu despre porci), asta e, în sertar cu tine! Eşti feminin(ă) în stil, discurs şi univers. Celor care încă mai treieră pe ogorul unor asemenea idei le recomand două autoare: Elfriede Jelinek şi Doris Lessing. Coincidenţa face ca amîndouă să fi fost nobelizate la cîţiva ani distanţă. Şi la una, şi la alta, numai fluturi, cireşi scuturîndu-şi florile şi bicepşi bronzaţi apărînd nimfe neajutorate… Adică: un stil mai colţuros şi mai desfrunzit de metafore şi lăstari decît deşertul Gobi, coloratură predominant politică şi socială, aplecare spre analiză psihologică de laborator şi disecţie stîngistă (Lessing) şi elucubrare coşmarescă, violenţă şi amor incestuos, lame de ras şi sînge pe pereţi, în cheie minoră, monocordă (Jelinek). Asta doar la o primă lectură. Atare reducţionism medieval în aprecierea unei voci auctoriale, creative, în care genul dictează opera şi felul, îşi mai scoate din cînd în cînd capul de la […]