Despre singurătate şi insule

Nicolas Bouvier Peştele-scorpion, Traducere de Emanoil Marcu, Editura Humanitas, Colecţia „Memorii. Jurnale“, Bucureşti, 2008, 140 p.   Motto: „… eu călătoresc ca să învăţ şi nimeni nu m-a învăţat ceea ce descopăr aici“   După savurosul Rost al lumii şi încîntătoarea stampă a Cronicii japoneze din 2007, Editura Humanitas mai adaugă în 2008 o piesă esenţială în mozaicul scrierilor de călătorie ale elveţianului Nicolas Bouvier, pe care aceeaşi casă editorială îl prezentase oarecum mai timid prin 1996. Un scriitor pe care cititorul român îl descoperă în colecţia „Memorii. Jurnale“, într-o curgere somptuoasă a frazei, în ţesătura unor imagini şi siluete în care grotescul se împerechează cu suavul, iar frumuseţea uluitoare a lumii se ofileşte inutilă în faţa unor ochi orbi şi a unor suflete narcotizate de căldura lipicioasă a tropicelor. În drumul halucinant care durează mai bine de patru ani şi merge numai către Răsărit – Iugoslavia, Turcia, Iran, Pakistan, India, culminînd, în 1956, cu Japonia –, Peştele-scorpion rememorează întîlnirea cu Insula în care călătorul va rămîne vreme de nouă luni pradă bolii, singurătăţii şi aburilor înşelători ai unei realităţi care se destramă.   O exorcizare tardivă a unui rău de nepovestit   Nu avem propriu-zis de-a face cu un […]