Despre teorie, critică, metode şi alţi demoni

În vreme ce alte spaţii culturale – universitare, în speţă – sînt saturate deja de teorie, spaţiul literar românesc duce o lipsă cronică de aşa ceva. De la optzeciştii textualişti – în frunte cu Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova şi Gheorghe Crăciun – care, la rîndul lor, reînnodaseră cu puţinele încercări teoretice ale cîtorva scriitori din interbelic, nu mai există nici o tentaţie a teoriei printre scriitori. Cu atît mai puţin printre critici – majoritatea practicanţi ai criticii de întîmpinare –, care, am senzaţia, dezaprobă, în orice caz, intruziunile teoretice în textele literare. Şi fac lucrul acesta de pe reduta – redutele? – criticii estetice, continuînd să opereze, fără să-l chestioneze, cu un „canon“ estetic moştenit de la Călinescu (critic, de altfel, foarte „artist“ şi cu judecăţi „hiperbolice“, decis să facă literatura română mai monumentală şi mai clasică decît este) şi Lovinescu (ultimul, totuşi, foarte conştient de „mutaţia valorilor estetice“!).   Un „canon“ vechi de vreo 70 de ani (dacă luăm în considerare anul apariţieiIstoriei literaturii… lui G. Călinescu – 1941) – izvorît şi el dintr-un anume context socio-politic, dar şi din subiectivităţile puternice ale criticilor en titre –, agrementat cu acelaşi tip de notaţii impresioniste şi de gust îi bîntuie […]