Dialog epistolar inedit între Paul Celan şi Maria Banuş

Pînă în 1987, cînd apărea cartea lui Petre Solomon, Paul Celan – dimensiunea românească, reprezentarea trecerii temporare prin Bucureşti a poetului originar din Bucovina rămăsese deficitară, parazitată de informaţii aproximative, dacă nu direct eronate. Petre Solomon a întregit referinţele, a pus la punct ce trebuia rectificat, dar nici el n-a epuizat capitolul contactelor personale, întemeiate pe identificarea unor afinităţi spirituale durabile. În mare parte, cartea din 1987 beneficia de o substanţă preponderent memorialistică. Şi, atunci, nimic mai firesc decît să fie privilegiat, în cuprinsul ei, cercul imediat de prieteni ai autorului: Nina Cassian, Vladimir Colin, Ovid S. Crohmălniceanu, din lumea literaţilor. Se adăugau trimiteri la grupul suprarealiştilor întîrziaţi (Paul Păun, Gherasim Luca, Dolfi Trost şi restul), de asemenea, la Ion Caraion, Marcel Aderca, Alexandru A. Philippide sau la tînăra mînuitoare a limbajului liric, Margareta Dorian. Dar timpul scoate la lumină şi alte probe, deopotrivă de simptomatice pentru capacitatea mediului bucureştean de a oferi refugiatului posibilitatea regăsirii echilibrului după traumele despărţirii de părinţi şi dispariţiei lor tragice în deportarea transnistriană. Sosit la noi în primăvara lui 1945, Celan a descoperit relativ repede compensaţii afective şi intelectuale, ajutat de Alfred Margul-Sperber să-şi lărgească sfera relaţiilor umane. În acest context, se va produce […]