Dimineaţă pierdută în presa suedeză

  • Recomandă articolul

Recent,  romanul Dimineaţă pierdută de Gabriela Adameşteanu a apărut în Suedia, la editura 2244, în traducerea realizată de Åsa Apelqvist, Arina Stoenescu şi Nils Sundberg. Dimineaţă pierdută a fost lansată la Stockholm, la sediul ICR, acolo unde  Gabriela Adameşteanu a dialogat cu Annina Rabe, unul dintre cei mai influenţi critici literari suedezi ai momentului, colaborator permanent al cotidienelor Expressen şi Sydsvenska Dagbladet.  Romanul Gabrielei Adameşteanu s-a bucurat de o primire favorabilă din partea cronicarilor suedezi. Vă prezentăm o selecţie din cronicile care au însoţit apariţia acestui volum în Suedia.

Un Leopold Bloom în fuste

Cu Dimineață pierdută, publicată în România în 1984, Gabriela Adameșteanu și-a aflat un loc printre cei mai de seamă scriitori europeni. Romanul ei se desfășoară în cursul unei singure dimineți, dar acoperă șapte decenii de istorie românească, de la Primul Război Mondial, cînd Bucureștiul devenise cunoscut ca micul Paris. În vreme ce Vica Delcă – adevărat Leopold Bloom în fuste – rătăcește pe străzile Bucureștiului, noi îi urmărim observațiile și amintirile și se aud alte voci, iar perspectivele se schimbă și contrastează unele cu altele. Drame de salon sînt puse alături de mari tragedii umane, schimbări politice se țes cu privațiuni și umilințe. Este istoria secolului românesc, întruchipată cu ironie și patos, cu seriozitate și ilaritate, dintr-un punct de vedere consecvent femenin. Dimineață pierdută este o probă de forță a tehnicii narative și a limbii, un Ulise românesc, în sfîrșit, tradus în suedeză.

DN Bok, 2 februarie 2016

Mozaicul tragic al istoriei României în anii 1900

Nu este ceva nou ca un roman să se desfășoare într-o singură zi. Nepotul lui Rameau al lui Diderot se desfășoară în timp real, conformîndu-se cerinței aristotelice a unității de timp, spațiu și acțiune. Soljenițîn a descris o zi într-un lagăr de muncă sovietic, iar Ian McEwan a publicat acum cîțiva ani frumosul roman Sîmbătă. A lăsa un răstimp limitat să cuprindă un curs mai larg al evenimentelor este un procedeu standard al modernismului. Proust, Virginia Woolf, William Faulkner, Carlos Fuentes, Gabriel García Márques: toți stăpînesc cu virtuozitate această tehnică. Și, desigur, James Joyce, care ne lasă în Ulise să-i urmărim antieroul, pe Leopold Bloom, rătăcind prin Dublin timp de o zi, pe 16 iunie 1904.

Romanul Gabrielei Adameșteanu a fost numit un Ulise românesc. Comparația este discutabilă. Personajul principal, Vica Delcă, e mai curînd un catalizator al personajelor întîlnite decît un actor propriu-zis. E un personaj contradictoriu. Din reacțiile celorlalte personaje o vedem ca o femeie avidă, lacomă și calculată, care își face loc dînd din coate. Ea însă se vede cu totul altfel: grijulie cu familia și nedreptățită de viață. Spre deosebire de Leopold Bloom, ea nu-și depășește înfrîngerile. În schimb, dă replici usturătoare și își apără cu tărie propriul adevăr. Vica poartă cu sine istoria țării, iar 1916, anul în care România a intrat în război de partea Antantei, deși în țară exista o puternică opinie pro-germană, este unul dintre punctele arzătoare ale romanului. Îi urmărim pe profesorul de filologie clasică Mironescu și familia lui. Mironescu este liberal și sceptic în privința războiului, dar, asemenea multor academici din Europa Centrală, devine apoi un adept fervent al acestuia. În viața particulară, este copleșit de bănuieli asupra legăturii dintre tînăra lui soție și unul dintre studenți, personaj neplăcut, care, mai tîrziu, va deveni colaborator al nemților.

Un întins fragment al romanului este dedicat descrierii orelor dinaintea unei invitații la ceai. Este unul dintre fragmentele care mă fac să mă îndoiesc de paralela cu Joyce. În schimb, el se apropie de încîntătorul capitol al cinei din capodopera Virginiei Woolf Spre far. Caracterele personajelor sînt creionate în replici și reacții subtil insinuante și Mironescu, rațional, dar un pic desprins de realitate, are afinități cu profesorul Ramsay, creația Virginiei Woolf. Sophie, asemenea soției acestuia, doamna Ramsay, e intuitivă și, la fel ca aceasta, e o prezență ușor enigmatică. Pasajul pare aproape ca un omagiu adus Virginiei Woolf. Imaginea vieții privilegiate a familiei Mironescu te duce cu gîndul și la descrierea făcută de Proust a acelei clase sociale privilegiate care nu înțelege că deja și-a jucat rolul. Tonul dulce-amar, răutăcios, amintește de precursor, la fel ca și rafinata grijă cu care Gabriela Adameșteanu desenează detaliile de ambianță.

Într-o asemenea conexiune general-modernistă își scrie Gabriela Adameșteanu romanul. Scriind despre un timp și spațiu limitat ea dă atît imaginea unor evenimente izolate, cît și a unor experiențe general-umane. Ca în orice artă romanescă competentă, forma e, de asemenea, creatoare de înțeles. Îl întîlnim pe profesorul Mironescu direct, în însemnările din jurnalul personal, și indirect, în reacțiile și descrierile Sophiei. De asemenea, vedem personajul studentului prin ochiii ei și ai soțului ei și, în același timp, avem acces le trăirile acestuia printr-un fragment imitînd dialogul interior. Imaginea noastră despre personaje este dirijată de acest amestec de descriere directă și indirectă, și toate imaginile sînt fragile, pentru a accentua ideea că nu vom ajunge niciodată la adevărul ultim depre un individ uman.

Dar nu numai imaginile personajelor se opun unele altora, ci și limba. Cînd urmărim rătăcirile Vicăi, Adameșteanu folosește limba vorbită, naturalist-usturătoare, adesea obscenă. În aceste fragmente, o probă de forță pentru traducători, se vede amărăciunea și înfrîngerea, ceea ce subliniază contrastul cu viața de dinaintea intrării României în Primul Război Mondial. Dar contrastul conține și tragicul. Deja numele fiicei cuplului Mironescu marchează deosebirea. Yvonne a devenit Ivona, o femeie schilodită, care continuă să trăiască ca o sfidare a împrejurărilor. În întîlnirea dintre ea și Vica aflăm cum s-a schimbat viața lui Sophie și a rudelor ei. Și alte destine ne trec prin față și toate creează o istorie a înfrîngerii, un mozaic tragic. Oamenii au fost tracasați, deportați, întemnițați, cîțiva au reușit să părăsească țara. Dar toți sînt uniți prin aceea că viața lor a fost dirijată de întîmplări pe care ei nu le puteau controla. Această istorie a înfrîngerii pe care o scrie Gabriela Adameșteanu devine o istorie a înfrîngerii României în anii 1900.

Magnus Eriksson, Svenska Dagbladet,
14 februarie 2016

*

Romanul Gabrielei Adameșteanu, de aproape 600 de pagini, a fost tradus în suedeză de trei persoane: Åsa Apelkvist, Arina Stoenescu și Nils Sundberg, care au făcut o muncă eroică. Întrebarea este dacă n-ar trebui să începi cu notele de la sfîrșitul cărții, care prezintă informații despre România secolului al XX-lea. Poate aceasta ar face mai clar Bucureștiul, dar nu e garantat că vei avea pămînt ferm sub picioare. Acest roman este contrariul unei cărți dense și bine ținute în frîu, temelia lui este mișcătoare ca un scrînciob. E asemănat cu Ulise al lui James Joyce , dar a fost scris într-o altă realitate politică și socială și dintr-o perspectivă feminină. Poate fi, de asemenea, comparat cu Virginia Woolf care, în aceeași perioadă cu James Joyce, la începutul anilor 1920, a început să scrie într-un stil literar abrupt, cu flux de conștiință, studii psihologice amănunțite cu ajutorul dialogurilor și digresiuni cronologice, tehnici mult folosite în perioada modernismului… Gabriela Adameşteanu seamănă cu o întreagă orchestră, prezentînd totul, în același timp: umor, ironie, satiră, stil bombastic, scene grotești, scîrbă, căldură, poate chiar și dragoste. Dimineață pierdută este o istorie remarcabilă și stranie, pe 550 de pagini, în care o dimineață se transformă în după-amiază… În centru se află Vica, o femeie bătrînă care are nevoie de bani pentru a trăi. Prin gîndurile ei se scurge o mare parte a romanului… și timpul. Gîndurile care îi trec  prin cap sînt un amestec de bîrfe și amintiri, de interese economice și cugetări. Umanitatea nu apare în cea mai frumoasă lumină în această lume de femei uzate, în care oamenii își schimbă existențele jalnice contra valutei bîrfelor. Totul are o valoare de schimb, întrebarea este care e aceasta.

Romanul își schimbă stilul de mai multe ori. Partea a doua începe cu ora ceaiului și cu profesorul Mironescu, care, în 1916, avea îndoieli în legătură cu războiul și cu tînăra sa soție, Sophie, pe care o bănuia că are o relație cu unul dintre studenții lui. România era un regat cu statut central-european, denumit „micul Paris“, înainte să intre în război, cînd a început lungul marș spre abis, care avea să sfîrșească cu cuplul Ceaușescu și cu distrugerea totală, morală și economică, a ceea ce abia începuse. Romanul pare mai controlat în partea a doua, atît ca formă, cît și prin conținut, dar relațiile umane se referă în primul rînd la putere, cine pe cine învinge și ce avantaje pot să iasă din asta. Gabriela Adameșteanu are o privire necruțătoare pentru slăbiciunile omenești și un condei foarte ascuțit, care înțeapă dureros pe cel la care ajunge. Ea povestește cu virulență, iar galeria de personaje este diversă, de la femei sărace și bătrîne la cele tinere, la profesori și la colaboratori germani. Limbajul este obscen, decoltat, suveran și plin de viață, dar ea povestește o istorie jalnică. Om după om se prăbușesc, ajung în închisoare sau sînt trimişi în lagăr. Războaiele și regimurile politice nu doresc niciodată binele omului și toți sînt manevrați de la distanță de forțele răului, pe care nu le pot stăpîni ori învinge. Noi, cititorii neputincioși, devenim, datorită forței limbajului, martori fascinați ai unei dimineți pierdute, într-o țară pierdută, într-un secol pierdut. O pierdere care, pînă la urmă, se transformă într-un cîștig literar.

Maria Schottenius, Dagens Nyheter,
18 februarie 2016

Un roman monumental şi complex

Primele 150 de pagini am fost fascinată să mă aflu în casa aceea dărăpănată, care a cunoscut și zile mai bune. Apoi, timpul s-a schimbat, dar spațiul a rămas același. Brusc, e 1914, în aceeași familie. La orizont vuiește surd Primul Război Mondial. Cei din înalta societate se agață pînă în ultima clipă de obiceiurile lor și conversează în franțuzește, în timp ce totul se prăbușește în jur… Primul Război Mondial dă un zgomot de fond casei dărăpănate în care Ivona păstrează amintirile mucegăite ale morților săi. Astfel construiește Gabriela Adameșteanu o lume răsucită și filtrată de propria conștiințå, în care se întîlnesc viii și morții. O țară în care un cuvînt scăpat poate să aducă mulți ani de pușcărie. Între timp, vine bătrînețea, înțelegerea, iar tot ce poți face, în vreme ce viața ți se scurge, e să privești în jur, cu atenție. Dimineață pierdută este un roman complicat și măreț, care merită să fie citit încet, de multe ori.

Katarina Wikars, Radioul public suedez, 2 februarie 2016

 

Un Ulise românesc/ O panoramă a României

Am putut citi în suedeză o interesantă nuvelă de Gabriela Adameșteanu, Gara de Est, în antologia Skräpliv, în 2013. Ea însăși a fost prezentă la Tîrgul de Carte de la Göteborg. Dimineață pierdută este o panoramă impunătoare a vieții în România, de la Primul Război Mondial pînă la sfîrșitul anilor 1980. Personajul principal, bătrîna Vica, reprezintă ochii și urechile povestirii. Vica poartă în ea propria istorie, dar și pe cea a țării, și noi îi urmăm pașii pe stăzile Bucureștiului, în această singură dimineață. Vizitează oameni și locuri care au avut importanță în viața sa. O vedem și prin ochii celorlalți, și atunci nu apare întotdeauna într-o lumină favorabilă. E o senzație de eliberare să ai de-a face cu un personaj principal care nu e turnat într-o singură formă, ci care apare contradictoriu, limitat și, în același timp, stufos și plin de culoare.

Rama strictă temporală (ca la Joyce) îi oferă Vicăi posibilități neîngrădite de a se miș­ca liber în timp și spațiu. Clipa funcționează ca o ecluză deschisă spre trecut, din care poți culege atît ceea ce a fost dureros, cît și momentele importante de bucurie.

Ceea ce este mărunt și strict personal se amestecă cu evenimente hotărîtoare și cu marile schimbări politice din țară. Cafenelele îmbietoare și prăvălia pe care odinioară o avusese Vica acum nu mai există. Politicienii plini de importanță de odinioară sînt trecuți în revistă, în saloanele lumii bune se mai vorbește încă franțuzește, dar, curînd, ei vor fi arestați și deportați. Fundamentul pe care și-au construit viața și-a încheiat rolul, chiar dacă ei încă nu o văd. Spațiul limitat al vieții e stăpînit total de forțe care se află dincolo de controlul lor.

Dacă recitești (sau citești lent și atent), vezi mecanismele care conduc acțiunile umane. Vezi o lume care se deschide treptat și în care nu numai dimineața aceasta este pierdută, ci chiar viața, iar oamenii pot să dispară pentru totdeauna, dacă ei nu sînt întrețesuți, ca aici, în pînza schimbătoare a secolului al XX-lea românesc.

Thomas Kjellgren, Boras Tidning,
Ystads Allehanda, Smalandsposten,
15 februarie 2016

Un roman care cuprinde istoria României din secolul al XX-lea într-o singură zi

Dimineață pierdută este construit pe o schemă circulară, romanul începe și se termină în timpul prezent, la începutul anilor 1980. Vica locuiește împreună cu soțul bătrîn într-o casă gata să se prăbușească. De cîteva ori pe lună, își scoate geanta, o umple cu pungi de plastic și tot ce mai găsește prin cămară și, încotoșmănată, pleacă să facă vizitele pe la neamuri și foști prieteni. Călătoria ei cu tramvaiul, de la casa din cartierul sărac pînă la clădirile fastuoase ale cartierului nobil, devine o călătorie înapoi, în timp. Își amintește de anii petrecuţi ca negustoreasă, cu rafturile pline de delicatese, sau de cei în care fusese croitoreasă în eleganta casă de modă a orașului, precum și copilăria, copleșită de necazuri și sărăcie, cînd tatăl era plecat la război și i-a murit mama. În Primul Război Mondial, România a fost țară neutră, ca mai apoi, la marile presiuni ale Franței, în august 1916, armata română să intre în Transilvania, parte a Ungariei în vremea aceea. Anii 1914-1916 constituie o a doua secțiune a romanului, centrală, care, în mare parte, se desfășoară în casa profesorului Mironescu și a familiei acestuia.

Cele două părți ale romanului sînt legate prin relația personală a Vicăi cu fosta stăpînă a casei și pe urmă cu fiica acesteia, Ivona. Romanul are o construcție complicată, pendulînd între diferite planuri temporale, dar scriitoarea oglindește diferite clase sociale și jocurile de putere prin intermediul personajelor și a relațiilor dintre ele. Ea folosește diferite stiluri și sociodialecte. „Am cheltuit mult timp și energie ca să-i găsim Vicăi o voce proprie. La urmă, Vica se mutase în creierul meu și nu mai puteam scăpa de ea“, spune Åsa Apelkvist, una dintre cele trei persoane cere au tradus cartea.

Marit Lindquist, Radioul de limbă suedeză din Finlanda, 18 februarie, 2016

 

Un grandios roman despre istoria românească

Este un roman cuprinzător, plin de viață, a cărui apariție ne bucură. Nu prea am fost răsfățați cu literatură română, deși doi scriitori s-au făcut remarcați prin anii ’80, Panait Istrati și Zaharia Stancu. Erau romane frumoase, interesante pentru noi, datorită lumilor atît de diferite. Într-unul dintre ele, romii jucau un rol important.

Istoria tragică pentru mulți oameni se conturează asemenea imaginii fotografice care apare din lichidul de developat în camera obscură. Centrul cărții îl constituie o femeie bătrînă, Vica Delcă, bătăioasă și, cînd e nevoie, rea de gură. Limba ei e ascuțită și amuzantă, lipsită de conveniențe și ipocrizie. Unde înțeapă, lasă urme. Te poți întreba ce au crezut cei de la cenzură cînd au întîlnit-o, sub un regim care atunci, în 1984, a mai strîns, încă o dată, șurubul. Personajele au cunoscut timpuri mai bune, dar acum trăiesc sub Nicolae Ceaușescu, un om cu aceeași nebunie ca a împăratului Nero și cu o ideologie asemenea celei a conducătorului Coreei de Nord. În pușcărie se aflau oameni doar pentru că, înainte de război, fuseseră politicieni de vîrf sau înalți ofițeri și trebuiau eliminați atunci cînd se construia o viață nouă. Destinele lor sînt pomenite doar în trecere, ele sînt ceva obișnuit. Cu ironie este comentată o ordine coruptă, în care oportuniștii primesc posturi bune înaintea celor capabili. Răsturnarea aceasta s-a petrecut după Al Doilea Război Mondial, cu Partidul Comunist la cîrmă. Atunci, femei și bărbați care înainte au trăit o viață burgheză, lipsită de griji și care vorbeau zilnic franțuzește (de ce?), au fost obligaţi acum să-și cîștige pîinea zilnică. În vechile lor apartamente se mutau parveniții vremilor noi și oportuniștii… Am vizitat această țară în anii 1980, în noiembrie, cînd locuințele, din motive de economie, nu trebuia să fie încălzite la mai mult de 13 grade în interior. Regula însă nu privea hotelul meu turistic.

Editura a vrut să lanseze romanul ca un Ulysses românesc, ceea ce e forțat și nenecesar, romanul funcționează și fără această comparație. E tipic că o mică editură, ca 2244, ne dă acest interesant roman, de 550 de pagini. Editura publică cărți în afara ariei anglo-saxone, în special din țările din jurul Mării Negre, ceea ce e un lucru îmbucurător.

Per Runesson, Dala Demokraten,
17 februarie 2016

 

Așa trece o zi, așa trece un secol

Literatura română este, pentru mine, un teritoriu necunoscut, dar, cînd am citit de­spre cartea Gabrielei Adameșteanu Dimineață pierdută și despre faptul că seamănă cu Ulysses, am devenit curioasă. Editura 2244, un imprint al Wahltröms & Widstrand, cu focus pe literatura din zona Mării Negre, a publicat în suedeză acest volum stufos din 1984. Vica Delcă, o bătrînă decrepită, porneș­te într-un turneu prin București. Ca niște mantre își repetă gîndurile despre viața de odinioară, de pe vremea cînd era orfană, cu responsabilitatea fraților mai mici, precum și despre bărbații care sînt așa cum sînt (și despre care rar poate spune ceva pozitiv). Dar, curînd, alte voci își fac loc și sîntem purtați în timp, la o familie în destrămare, în umbra Primului Război Mondial. O căsătorie nefericită, o soră, un copil, un prieten și un iubit. Îmi amintesc că cea mai bună metodă de a lua contact cu istoria este literatura, dar mi-e dificilă o examinare propriu-zisă a României anilor 1900, pentru că mi-e greu să disting între multele persoane reale care se perindă prin fața ochilor. Există un aparat de note destul de cuprinzător, dar aș fi preferat ca acestea să fi fost formulate ca note în josul paginii, pentru că altfel e necesară o răsfoire continuă. Monolo­gurile Vicăi sînt scrise într-un fel de limbaj cotidian grosolan, care, la început, mă deranjează, dar pe care apoi, după sejurul în perioada de început a anilor 1900, aproape îl întîmpin cu bucurie, pentru că, în tiradele Vicăi, există autenticitate, există sentimente și ea este destul de amuzantă cu caracterul ei capricios. Mi-e greu să văd asemănarea cu Ulysses în altceva decît în gîndurile dezordonate ale Vicăi, care pot fi văzute într-o paralelă cu monologul lui Molly Bloom.

Dar, cînd las la o parte așteptările, abia atunci mi se deschide în față textul. Imaginea care apare este aceea a unei țări răvășite, aflată la strîmtoare între Germania și Rusia, cu oameni răvășiți, cu o conștiință de sine schilodită, dar avînd aceleași năzuințe ca pretutindeni: să-și găsească și să-și păstreze locul în viață, să găsească dragostea. În fragmentul care se desfășoară în trecut, se află cel mai adesea un tu, o dublă perspectivă din exterior și din interior. Devine fascinantă și derutantă această alăturare de diferite puzzle-uri, unul după altul. În centrul cărții se află femeile – înșelate sau care înșală. Deși par a aparține „sexului slab“, își arată mereu forța și, în ciuda jalnicei lor slăbiciuni, au supraviețuit.

Saga Nordwall, Dagensbok.com,
16 martie 2016

 

Traduceri de Maria MOROGAN

object(WP_Term)#13241 (11) { ["term_id"]=> int(19326) ["name"]=> string(7) "Nr. 901" ["slug"]=> string(6) "nr-901" ["term_group"]=> int(0) ["term_taxonomy_id"]=> int(19326) ["taxonomy"]=> string(7) "numbers" ["description"]=> string(0) "" ["parent"]=> int(0) ["count"]=> int(31) ["filter"]=> string(3) "raw" ["term_order"]=> string(1) "0" }