Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
Dimineaţa tinerilor critici (II)
Alex GOLDIŞ - Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului
- 17-02-2012
- Nr. 612
-
Bianca BURŢA-CERNAT
- Istorie literară
- 4 Comentarii
Începutul anilor ’60 – notează Alex Goldiş în Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului – reprezintă „punctul zero al naşterii solidarităţii dintre critici şi scriitori, menţinute de-a lungul întregii literaturi de sub comunism şi pierdute definitiv după Decembrie ’89“. Chiar în absenţa unor „programe, manifeste sau înfruntări directe“ şi în condiţiile în care debuturile editoriale ale criticilor se amînă, momentul este unul auroral. După epoca dogmatismului indomptabil, orice abatere, cît de măruntă, de la linia realismului socialist pur şi dur poate părea, fie şi prin contrast, un semn de reviriment. Aşa, de pildă, dezbaterea în jurul unei sintagme precum „realismul neţărmurit“ îngăduie crearea unor breşe în înţelegerea îngust-dogmatică a „realismului“, lăsînd loc de speculaţii cvasicurajoase. (Altfel, notează nu fără ironie Alex Goldiş, „e greu de spus cîţi au citit volumul“ lui Garaudy şi cîţi se servesc de sintagma din titlu ca de un pretext…) Înnoirea discursului critic este, fireşte, direct legată de înnoirea literaturii. Diversificarea vocilor, a „temelor“ şi a stilurilor poetice ori a tipurilor şi a tehnicilor narative se corelează, în chip evident, cu o revenire a criticii la uneltele sale. O revenire treptată, pentru că „în prim-planul discuţiilor din prima jumătate a deceniului […]
(continuare)
Ce s-a intamplat totusi cu o parte a criticii romane actuale, care afirma in scris si cu o liniste stupefianta ca i-e frica de scriitori? Ii este frica nu de soarta unei eventuale istorii a literaturii pe care ar putea-o preda scrisa, unei edituri conduse de un scriitor si care ar respinge-o. Acest gen de frica este cat se poate de omenesc. A muncit la ea. Vrea s-o publice. Si anume vrea s-o publice intr-un anumit moment pe care il considera optim pentru clarificarea valorilor. O frica superioara, deci. Nu, criticul declara negru pe alb ca i-e frica sa scrie o istorie a literaturii romane contemporane. Porneste deci de la prezumtia ca ar scrie-o degeaba, ca ar face deci un efort zadarnic si ca mai bine sa n-o faca. De unde stie criticul ca n-o sa i-o publice nimeni? Si apoi de ce ii este frica lui ca scriitorii vor fi iritati? Nu e dreptul lor? Dupa cum criticul are dreptul sa emita opinii eronate, tot asa scriitorul are dreptul sa fie iritat si sa faca tot ce poate ca aceste opinii sa nu devina act de istorie literara. Asadar daca el, criticul, nu-si asuma acest risc, ce intelege sa faca? Pentru ca o activitate care nu implica nici un fel de risc este o activitate care nu angajeaza constiinta, singura care poate sa dea dimensiuni si uneori sa sanctifice erorile noastre. […]
Ce sa faca acum scriitorul, in fata acestei luari de pozitie a criticii? Sa zica: Haide, stimate coleg, scrie ca n-o sa se imtample nimic? Se pot da asemenea asigurari? Chiar daca se dau, scriitorul nu le va respecta. In momentul in care i se va opune oglinda deformata in fata, bineinteles ca va sari ca ars, in ciuda angajamentelor.
Dar sa incercam sa ne insusim pozitia criticului, in intimitatea ei. Este clar, criticul literar nu dpreste riscul total. Ca in orice profesiune, el doreste sa ocupe o pozitie cat mai buna, ca sa poata sa intampine cat mai bine inarmat acest risc. Daca asa stau lucrurile, este cazul sa ne intrebam: a cui e vina ca pozitia profesionala a criticului este, dupa parerea lui, atat de subreda? Nu cumva exista un determinism intre actul de constiinta si pozitia sociala, determinism in care actul de constiinta trebuie sa preceada si sa impuna castigarea acelei pozitii sociale? Ce garantie a credintei in propria sa opinie poate oferi un critic care nu este capabil sa o exprime decat daca nu i se intampla nimic cand o face? Si mai putem pune niste intrebari. Ce l-a determinat pe critic sa elogieze cartea proasta, cand el stia, in constiinta lui, ca e chiar proasta? Este usor sa aducem dovezi ca nu facem proces de constiinta, ci ca ne bizuim pe propriile lor lamentari ulterioare. Pentru ca au fost lamentari si nu revizuiri sincere. Degeaba zice prietenul meu Eugen Simion, in ancheta dv., ca scriitorul roman nu cunoaste inca valoarea resemnarii. Nici nu trebuie s-o cunoasca si nici nu e buna. Cui ii trebuie? Ce pozitie este asta, resemnarea? Cei care se resemneaza, pier.
Pe o arie de astfel de resemnati vor sa-si exercite criticii nostri curajul? Iar Nicolae Manolescu este si mai copilaros. Lasa sa scrie literaturii scriitorii, zice el cu obida, ca lor li s-au dat edituri si reviste. Parca un baita i-ar spune maica-si despre fratele lui: Lasa sa se duca el sa-i aduca pantofii tatii, ca lui i-a dat tata bomboane. In timp ce, I. Negoitescu pretinde vehement dreptul de a gresi in mod premeditat (adica dreptul de a se sustrage unei pozitii de constiinta, pentru ca acela care o are, nu reclama acest drept, ci si-l ia singur, prin forta credintei lui!) si se considera repede un martir, acuzand scriitorii de lipsa de constiinta sociala, ca si cand absenta constiintei altuia poate justifica propria ta lipsa de constiinta.
Numai putinul exercitiu de afirmare a pozitiei lor, imprejurare obiectiva de care nu sunt raspunzatori criticii, i-a putut duce pe critici atat de talentati si de activi la asemenea pozitii naive, pe care sa speram ca ei, cei dintai, nu vor intarzia sa le infirme. Cum? Parasind, primii, evazionismul din critica literara si angajandu-se mai dramatic, in analiza si sinteza fenomenului literar actual.
In primavara anului 1970, revista Luceafarul a adresat o intrebare celor mai importanti critici literari ai timpului: De ce nu scrieti o istorie a literaturii romane contemporane? Merita citite raspunsurile tuturor. Daca mi se permite, as vrea sa redau aici impresiile lui Marin Preda dupa lectura acestor raspunsuri.
Rubrica Marin Preda raspunde la o intrebare: Critica literara si frica de scriitori, in Luceafarul, anul XIII, 9 mai 1970, nr. 19 (419), p. 1, 3.
A fost o vreme in care eu am aparat cauza criticii literare romanesti, pornind de la o idee pe care o voi formula imediat. E cazul sa reamintesc insa inainte ca si in ce priveste cauza scriitorului am ramas la o idee pe care o voi apara, de asta data ca editor. Scriitorul, ca sa poata sa existe, trebuie sa aiba posibilitatea sa se afirme. Drumul spre o carte buna poate sa fie pavat cu un numar de carti proaste. Nu este o incurajare pentru scrierea programatica a cartilor proaste, ci o incurajare a scriitorului care, de la o carte la alta, face un progres minim. Un scriitor care scrie o carte intitulata Amintirile caprarului Gheorghita trebuie publicat negresit. (Acest scriitor avea sa fie recunoscut mai tarziu sub numele de Mihail Sadoveanu.) Este talentul editorului de a descoperi in ce fel de carte proasta zace un scriitor bun. Si acum sa formulez ideea privitoare la cauza criticii literare. Dupa parerea mea, criticul literar este acel cititor care emite in scris idei gresite despre opera literara. El are insa o sansa de a ajunge la adevarul operei si anume posibilitatea practica de a reveni asupra erorilor lui. Si mai are o sansa, ca adevarul despre opera literara razbate numai prin activitatea intregii bresle a criticii literare. Cu alte cuvinte putem descoperi valoarea unei opere literare numai parcurgand toate referintele critice despre ea. E cazul sa dam exemple? Nu numai Saint-Beuve a gresit mortal in ce priveste Baudelaire, Stendhal, ci si majoritatea altor critici de valoare. Unii dintre ei au avut timp sa revina asupra opiniilor initiale. Sa ne gandim la Calinescu si chiar la E. Lovinescu. Ambii acesti mari critici n-au inteles de pilda nimic din marele Bacovia. Iar despre Caragiale, Calinescu conchidea neputincios ca arta scriitorului nu poate fi demonstrata. Daca stam sa ne gandim bine, puterea scriitorului este atat de mare incat criticul simte o nevoie imperioasa sa o micsoreze, sa nu-i scape de sub control si sa poata astfel sa-l explice si sa-l impuna cu adevarat cititorului. […]
Trebuie sa recunoastem ca e destul de fascinant fenomenul care face dintr-o ciocnire de erori sa se nasca adevarul. Iata deci cum intelegeam eu sa apar cauza criticii literare, nestingherindu-ma catusi de putin ideea ca, in opinia sa, criticul poate gresi, dat fiind ca in constiinta sa este convins ca nu greseste. Asta inseamna ca, in singuratatea viziunii sale despre valorile literare curente, criticul nu are teama de nimeni.
Un eseu de istorie literara si chiar unul de critica in mod normal (sau, poate mai bine zis, referitor la scriitorii importanti ai unei anumite perioade de timp) ar trebui sa deschida, ar trebui sa insemne ceva si pentru istoricul literar de astazi. Sa exemplific, un istoric al literaturii romane de pana la 1830 nu poate sa omita activitatea de editor si comentator de cronici a lui Mihail Kogalniceanu sau ceea ce a spus Nicolae Iorga despre, de pilda, Samuil Micu (caracterul comunicativ al stiintii – acestuia, citat). Ar fi interesant sa vedem daca pentru criticiii literari de astazi critica eseistica din anii 60-80 chiar are o valoare, daca pot ciupi de acolo – cu argumente! – o viziune (perspectiva istorica) referitor la opera unui autor sau altuia. Sau acei critici stau inchisi in acei ani, in eseurile lor care parca spun ceva parca nu.
Semnaland aparitia unor carti de istorie a literaturii romane vechi, in special ale Catalinei Velculescu, istoricul si criticul literar Mircea Popa scria in Tribuna, anul XXX, 25 septembrie 1986, nr. 39 (1553), p. 2 (Carti de literatura veche):
Dupa disparitia scolii lui Cartojan, ani de zile literatura veche a fost un fel de cenusareasa a istoriei noastre literare. Cercetarile vechi erau folosite si retopite in sinteze noi (fara efort cat de cat creator si fara a se indica cel putin sursele), terenul secolelor de inceput ale culturii noastre fiind dinainte ocolit ca loc al unor specializari inutile (paleografie, slava veche, textologie etc.) sau al unor confruntari lipsite de spectaculozitate. Transformarea criticii universitare in critica eseistica, renuntarea din capul locului la un minimum de armatura informativa a deplasat centrul de interes al tinerei generatii dinspre cultura inspre actualitate, ajungandu-se acolo incat tot ce parea articol serios, prevazut cu note si aparat critic, sa fie ignorat din capul locului drept ceva lipsit de interes pentru campul ideilor literare. Noi esaloane de tineri intelectuali au luat drumul publicatiilor literare de ultima ora, deodata cu schimbarea de mentalitate ivita, care facea din criticul cronicar singurul zeu adorat al opiniei publice, print suveran si invulnerabil, in timp ce istoricul literar era degradat de pe postul de frate bun si co-regent in situatia subalterna de ruda saraca, pripasita sau oplosita pe la curte doar in zilele de pomeni sau festinuri literare, el insusi fiind, dupa multi ani, un fel de ins pedant si anacronic, o ramasita caraghioasa a pozitivismului si factologismului literar, a carui misiune ar fi fost aceea de dezgropator sau imbalsamator de morti. Aceasta grava devalorizare critica s-a rasfrant in mod negativ asupra progresului cercetarii literare din ultimii ani,m mergand pana acolo incat chiar institutele academice cu faima si traditie au fost aratate cu degetul ca centre de buchiseala inutila, ducand in ultima instanta la scoaterea din circuitul productiv a unei arii (sector) de cultura cu rasfrangeri benefice in toate celelalte compartimente ale stratigrafiei noastre spirituale. Carturari din vechea garda, ca Dan Simonescu si I. C. Chitimia, erau un fel de rara avis, pledand intr-o sala goala in fata unei multimi intoarsa cu spatele la ecran.