DIN FOIŞOR. Poeţii mei: Liviu Ioan Stoiciu

Circulă – şi nu doar oral – vorba că scriitorul român scrie puţin şi, pe deasupra, rămîne prizonierul unui singur gen. Este o prejudecată şi dacă gîndim istoric, ba chiar devine un fel de prejudecată la pătrat în cazul „optzeciştilor“, ultima generaţie care şi-ar putea face bilanţul, însă e foarte bine că încă mai scrie şi nu şi-l face! De la Mircea Cărtărescu la Octavian Soviany, de la Nichita Danilov la Matei Vişniec şi de la Marta Petreu la Bedros Horasangian sau Alexandru Muşina, operele consistente (şi) cantitativ nu sînt o raritate, cum nu este nici strălucirea în mai multe genuri. Pînă şi Ion Mureşan, atît de parcimonios cu poezia sa, de-i aştepţi volumele cu deceniile, a păcătuit cu o carte de proză şi un superb eseu de „poetica urmei“. În context, cazul lui Liviu Ioan Stoiciu mi se pare unul şcoală. A debutat în 1978, într-un volum colectiv, după moda epocii, pentru a „redebuta“ cu volumul propriu La Fanion (Premiul pentru debut al USR) doi ani mai tîrziu, după care au urmat alte 14 volume de poezie: Inima de raze (1982), Cînd memoria va reveni (1985), O lume paralelă (1989), Poeme aristocrate (1991, Premiul USR), Singurătatea colectivă (1996, Premiul […]