Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
DIN FOIŞOR. Poeţii mei: Nicolae Manea
- 26-11-2010
- Nr. 552
-
Liviu ANTONESEI
- Rubrici
- 8 Comentarii
În 1972, cînd am intrat la facultate şi, poate din această pricină, relaţiile mele cu literatura s-au intensificat, „cvartetul de aur“ al poeziei şaptezeciste ieşene – Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Emil Brumaru şi Dan Laurenţiu – deja îşi luase zborul, fiecare dintre autori debutînd, cei mai mulţi publicînd şi a doua carte. Însă, în jurul revistei Alma Mater, ulteriorDialog, pe care o citeam încă din liceu, un alt cvartet, foarte promiţător, începuse să se contureze, să se afirme: Crenguţa Diaconeascu, Corneliu Popel, Daniel Lascu şi Nicolae Manea. Sigur, cred că se învîrteau măcar o duzină de poeţi aspiranţi, ca să nu mai vorbesc de critici, prozatori şi eseişti în jurul revistei, inclusiv un poet vietnamez, dar cei patru păreau marile promisiuni ale zilei. Din păcate, acest al doilea cvartet, din pricini biografice, dar şi contextuale, politic-ideologice, nu s-a bucurat de şansa celui dintîi. În iulie 1971, Ceauşescu, întors din vizitele din China şi Coreea de Nord, a lansat mica sa revoluţie culturală, iar înăsprirea controlului ideologic şi a cenzurii nu au rămas fără urmări nici în mica lume culturală studenţească a Iaşilor. Dar au fost, cum spuneam, şi motive biografice, poate nici ele independente cu totul de cele contextuale. Crenguţa […]
@) Daca_nu_nu
…Nic Manea n-a fost doar un poet extraordinar, dar absolut neglijent cu scrierile sale, ci si un profesor pe masura. A alimentat literele iesene cu destul tineri de valoare, intre timp realizati.
Frumoasă şi emoţionantă evocare. N-am auzit până acum de Nicolae Manea. Şi nici nu cred că aş fi avut cum. Dar mă bucur să descopăr un poet sensibil într-un profesor de provincie care şi-a încercat puterile cu versul. Şi a reuşit, cum se vede: „poemul acesta/ n-ar fi trebuit să existe/ numai umbra sa/ aroma neînchipuită a vocalelor/ veşnicia dintre sunete/ gestul irepetabil al buzelor mele// acest poem/ se zbate printre cuvinte/ (oh crede-l crede-mă/ ne iubim imens)// memoria/ insuportabila mea povară/ îl copleşeşte/ simt – abia mai respiră/ se încovoaie se stinge/ acest poem/ risipit/ printre bietele mele cuvinte“.
Ce vreau să să subliniez aici este că un profesor bun face cât o mie de cărţi. Şi numai pentru faptul că el ţi le poate pune în ordine pe celelalte o mie pe care ar trebui să le citeşti. Iar profesorul din articolul nostru nu este unul oarecare. El are practica literară în sânge, dacă am înţeles eu bine. Este un cunoscător într-ale scrisului şi un rafinat consumator de literatură. Poate n-ar fi rău ca orice aspirant la condei să ştie mai întâi aceste lucruri înainte de a pune mâna pe peană. Apoi poate abstractiza până în pânzele albe, după ce a convins că poate închega un text pe o idee sensibilă şi caldă cum este cea de mai sus.
@) Io
…si imi vor da doua volume pentru tine si pentru Hoppy.
de ani nu ne-am mai vazut la ochi. am mai ris la telefon odata doar, acu fo 4/5 ani? hoppy s-a vazut cu el atunci. punem te rog daca poti fo 2 volume deoparte
@) Io
…si ochii lui Nic. Acum, macar a aparut volumul asta de poezii. L-ai vazut J?
risul si ochii lui nic…ma-sa de viata 🙁
@) Inima-Rea
…maitre. Inca ai fost din cei tari, multi dintre tinerii promitatori de atunci au sfirsit-o rau, in alcoolism si trecerea pretimpurie intr-o lume mai buna. Citiva au reusit sa fenteze sistesmul, fie plecind unde au vazut cu ochii (aproape jumatate din cei 60 de colegi ai mei de psihologie-sociologie au plecit in cinci-sase ani de la terminarea facultatii, din cei ramasi, 8 au murit inainte de vreme, doi prin sinucidere), fie reusind sa se strecoare cumva printre ochiurile sistemului, o parte facind destul de mari compromisuri. Nebunia este ca ei facusera liceul si/sau facultatea, unii aproape pe amindoua, in conditiile micii liberalizari…
Cum să nu se fi pierdut tineri promiţători, în acele vremi? Postez un fragment dintr-un jurnal personal, care m-a ajutat să mă dumiresc cînd am simţit nevoia.
„Facultatea merse linistit, pina ma trezii – ca dintr-un somn dulce – inaintea examenului de licenta. Atunci imi fu clar ca visasem frumos, ca – iata – se terminase cu visatul, gata, eram absolvent (fiindca „licenta” era o formalitate, si nu numai pentru mine care, orisicit…) si aveam sa plec din locul acela in care m-as fi mutat cu totul de s-ar fi putut. Ei, si pe cind ma lausem eu de ginduri – ce o sa fac eu, ce-o sa se aleaga de mine, unde sa ma duc (la Scinteia, la Informatia Bucurestiului, la Viata Studenteasca, la Scinteia Tineretului) – ma pomenii chemat la catedra de literatura romana contemporana, de un profesor pe care practic nu-l cunosteam. Acolo, in usa „Catedrei”, ma-ntreba omul acela: Domnule student, vrei sa ramii asistent la Catedra mea?
Pompiliu Marcea se chema profesorul, venit si el de curind de pe la nu stiu ce seminar de limba si literatura romana din strainatate, si pus la curent de catre colegii sai (poate si de Simion, de ce sa nu-i acord acestui om beneficiul bunei-credinte?) ca eram o alegere valabila. Nu eram, clar, cel mai bun din cei 5-10 „baieti buni” din facultate, eram cam pe la mijlocul clasamentului – cred eu – dar „dosarul” meu era mai bun (sau unicul valabil, ce stiu eu?)
Ei, daca aveam eu dovleacul slab, nu muream dracului, sau o luam razna, cind – dupa examenul de licenta – aparu HCM-ul care „reglementa” repartitia absolventilor de filologie din promotia 1974? Auzi ce ocupati erau aia pe-acolo, pe la guvernul lor (Consiliul de Ministri se chema el atunci)! Facusera tot ce era de facut, si le mai ramasese asta, cu repartizarea filologistilor. Si o facura, nene, partinic, muncitoreste! Bref: nici un post in cercetare, invatamint superior, la ziar, la editura; toti la tara, la scoala! Iar repartizarea – centralizata, pe tara. Criteriile de rapartizare? Astea erau cele mai misto din tot HCM-ul: erau stabilite 5 categorii de prioritate. Si abia in cadrul categoriei in care te incadrai functiona criteriul mediei de absolvire.
De cite ori imi amintesc de povestea asta, nu ma pot minuna de ajuns de imaginatia oamenilor acelora, care redactau si aprobau asemenea hirtii. Astfel, in „clasamentul general” puteai fi in primii 20 dar, daca nu erai insurat cu cineva din „cimpul muncii”, ajungeai sa fii repartizat al 500-lea. Eu, unul, aveam media 10,30 (nu va rideti, c-asa era!). Adica, la media 9,87 (78?) se adaugau 50 de sutimi, „prioritate” pentru „activitate politica depusa in timpul facultatii”. Basca recomandarea pentru „cercetare si invatamint superior”, cu care te puteai linistit – dar linistit, nu asa! – sterge la cur, oricit te-ar fi incins hemoroizii, asa era de vaporoasa hirtia sa. Care si asta iti dadea 50 de sutimi, de ajungeai pe undeva, spre media 11. Da si? La tara, nene, apostolatul te maninca!
Abia acum se vadea intelepciunea politicii Partidului, cel care – plin de parinteasca prevedere – ne pusese, in prima zi de facultate, sa semnam un angajament, prin care ne lega de glie. Adica „ne obligam” ca, dupa terminarea facultatii pe care o urmam gratuit (ba chiar si cu bursa!) „sa prestam” activitatea pentru care ne pregateam – acolo unde vom fi repartizati si pentru minimum trei ani. Altminteri, urma sa despagubim statul cu contravaloarea studentiei noastre, calculata „cinstit”, pe la 18 mii/an universitar. Per total, pretul unei Dacii 1.300 noi, la vremea aceea. Basca „masuri suplimentare”!
Dupa cum lesne se poate observa, statul democratiei socialiste incheia contracte cu cetatenii sai – care le semnau „de bunavoie si nesiliti de nimeni”, de parca ar fi avut de ales! Adica, nu te obliga nimeni sa faci facultate, este? De prin liceu auzisem eu chestia asta: intra la liceu cine vrea si ramine cine poate; invatamintul obligatoriu este de 8 nu de 12 ani. Ca a ajuns chiar si de 12 ani, asta-i tirzie si neinsufletita poveste a defunctului regim. Mult mai bine a functionat „rascumpararea” emigrantilor economici – respectiv, compensatia pe care tarile primitoare trebuia sa o achite statului roman pentru ca „subiectii tranzactiunii” „beneficiasera” de invatamint gratuit. Chiar daca era un drept constitutional, „invatamintul gratuit” devenea al dracului de scump daca nu respectai „angajamentul” sau daca iti luai lumea in cap. Astfel, statul roman divorta de cetatenii sai, care pierdeau – prin nesustinerea Programului PCR de constructie a s.s.m.d – statutul de „fii ai poporului roman”. ..
Toti „oamenii de baza” asta „aveau la baza” – patru clase primare. Diferenta o facea atasamentul sincer la politica Partidului, la invataturile de o inestimabila valoare teoetica si practica ale celui mai iubit fiu al poporului roman. Adica ale singurului fiu, fiindca ailalti puteau fi instantaneu dezmosteniti. Astfel, Ceausescu nu a fost „fratele mai mare” al romanilor, ci a fost unicul fiu legitim. Noi, astialalti, nu eram decit niste fii naturali, bieti bastarzi carora li se punea totul pe farfurie indata ce miscau in front.
Aceia care se tot mira de lipsa patriotismului la romani, cam de pe-aici ar trebui sa-nceapa sapaturile, ca sa dibuie originea faimoasei expresii „asa sintem noi, romanii”.
Acum, sa fie clar un lucru: mie nu-mi displacea statutul de profesor – mi-au placut dintotdeauna copiii, iar cit despre rolul dascalului, aveam eu ideile mele in aceasta privinta. Doar ca-mi facusem si eu visuri – ca si ceilalti „baieti buni”, de altfel: sa devin un nume in patria limbii romane. Poate (ba chiar probabil) ca nu as fi reusit, dar de ce sa fiu oprit de la a-mi incerca sansa? Citi tineri animati de asemenea idealuri avea Tara Romaneasca, de-si putea permite sa-i piarda – asa – cu seninatate? Cu inconstienta cruzime, cu salbatica indiferenta a Tatalui care-si devoreaza propriii copii? Bine, toata povestea putea fi luata doar ca o aminare, peste 3 – n-spe ani cica ne puteam intoarce dar pentru mine era clar: mi se trintise usa-n nas.