Acest continut este doar pentru abonati. Pentru abonament Observatorul Cultural apasati aici.
DIN FOIŞOR. Problema este talentul lui Marino?!
- 16-04-2010
- Nr. 520
-
Liviu ANTONESEI
- Rubrici
- 9 Comentarii
Am scris pînă acum două articole despre memoriile lui Marino. Prima oară răspunzînd unei anchete a revistei Euphorion, înainte de apariţia cărţii, ca reacţie la „scandalul“ prilejuit de publicarea unor excerpte în Evenimentul zilei. A doua oară în substanţialul dosar dedicat lui Marino de revista Verso. Şi în cel de-al doilea text refutam obiecţiile aberante cu care fusese întîmpinată cartea încă înainte de a fi ajuns în mîinile cititorilor. De data aceasta, însă, cu cartea pe masă. Al doilea text poate fi citit şi pe blogul meu, la adresa http://antonesei.timpul.ro/2010/04/07/marino-autoportret-pe-fondul-epocii/. Numai că aceste memorii sunt prea bogate şi prea importante, iar reproşurile formulate, de asemenea, pentru a putea fi „rezolvate“ într-un articol sau două. Într-un comentariu din Academia Caţavencu, preluat şi pe blogul său de pe VoxPublica, prietenul meu Cristian Teodorescu îi reproşează lui Marino absenţa „talentului literar“. Reproş reiterat de altfel şi de alţi opinenţi, inclusiv în comentariile de subsol la „dosarul Marino“ din numărul precedent al acestei reviste, cel mai consistent şi „decisiv“ aparţinînd dlui Mihnea Moroianu. Şi aşa este! Nicăieri în cărţile sale, nici măcar în jurnalele de călătorie, Marino nu probează vreun uriaş talent literar. Stilul său este mai degrabă alb, lipsit de podoabe „ce […]
E rar spectacol să vezi cum e acuzat de netalent literar un om a cărui operă s-a construit pe ideea de literatură. Dacă zeii le luau minţile celor pe care voiau să-i piardă, în zilele noastre poate că-i de-ajuns să nu-i laude.
@) Nito B
…de ironie a sortii! Desi, poate nu e foarte corect spus \”lipsit de talent literar\”, eu am marsat pe acuza unor adversari. In fond e un stil alb, in care nici informatiile, nici opiniile nu sint ingropate dupa munti de metafore si alote figuri de stil, ci exprimate direct, ceea ce mie mi se pare o binecuvintare in cazul unor memorii. M-am cam saturat de productiile de acelasi gen in care trebuie sa fac opera detectivista pentru a afla o biata informatie ori ce parere are de fapt autorul lor despre o persoana sau alta. Chiar daca nu sint de acord cu toate opiniile sale – cu cele mai multe insa sint – macar aflu rapid care anume sint acelea!
Pînă la urmă este chiar un fel de „răzbunare“ sau măcar o consolare faptul că un autor atît de lipsit de „talent literar“, cum pare să fi fost Adrian Marino, să fi izbutit scrierea celor mai interesante şi mai puternice memorii din întreaga istorie a culturii noastre.
…ca atacurile imbecile vor continua, dar am mari dubii ca acestea vor avea, in zilelele noastre, efectele dorite de cei care le pun la cale si/sau executa. Iar, in timp, de buna seama ca marunteii vor fi luati de apa, pe cind Marino se va mai dovedi folositor celor ce vor chiar sa-si foloseasca mintea!
@ Liviu Antonesei
Cred ca intelegi foarte bine ca nu lipsa talentului literar in cazul unui istoric si critic literar este ce a deranjat. Nici faptul ca ai scris de cateva ori despre Jurnalul lui Marino nu trebuie sa te „linisteasca” — cu acest Jurnal in atentia presei sau fara el, Marino va continua sa fie atacat strasnic.
Ca in cazul oricarui muritor, vor zdrangani defectele omului Marino, dar ideea ca omul de carte si, probabil, cel mai important ganditor roman liberal de dupa 1989 (ma refer la liberalism, nu la politica unui partid liberal) poate fi ingropat de bancurile imbecile ale unui humorist de trei parale e greu de crezut.
Dorin
…cu stupoare comentariile cu pricina! Bune caracterizari, care ma scutesc pe mine de vorbe mai verzi.
Acum, si eu sper ca undeva se pastreaza si prima versiune, cum mai sper ca va aparea cindva o editie critica a acestei versiuni, care sa indrepte niste erori, nu stiu daca ale autorului ori ale celui care a cules la computer catea. Eu, de pilda, imi pot da seama ca primele texte de dupa iesirea din domiciliul fortat, publicate de G. Ivascu, au aparut in Contemporanul, nu in Cotidianul, care nu exista in anii `60, dar un cititor tinar sau unul viitor nu vor sti neaparat acest lucru. Si mai sint…
Eu regret eliminarea a două treimi din corpusul memoriilor lui Marino. Istoria literaturii – istoria pur şi simplu, a acelor ani – are de pierdut din această severă autocenzură. Sper ca acele pagini să fi rămas şi apară vreodată.
Detractorii postumi ai lui Marino îi transformă ultima carte într-o victorie, tratînd-o ne-literar. Căci este o tîrzie, ultimă lamentaţie a omului lucid, aflat în faţa morţii.
Literar privite, Memoriile ar fi de judecat prin prisma autenticităţii sentimentului şi prin aceea a forţei de transmitere a trăirii. Astfel privite lucrurile, numele pomenite acolo ar fi personaje literare, iar situaţiile – corpusul anecdotic semnificativ.
Am citit siderat consideraţii – Ghinea, DC Mihăilescu – care priveau „cu milă” autorul. N-am mai întîlnit aşa ceva, în critica şi istoria literară. De fapt, ei îşi închipuiau a-i întorce, autorului, plata pentru felul cum apăreau în memoriile sale. Şi reacţionau nu ca nişte oameni de litere, ci ca nişte coafeze stîrnite de bîrfa colegelor, pe care nici moarte nu le-ar ierta, fir-ar mama lor a dracu’, de paceaure!
@Inima-Rea
Desi multi cred si se pronunta invers, si eu am senzatia ca exista o victorie postuma a lui Marino.
Curat mandarini, domnule! Cum mama supărării să te pretinzi devotat democraţiei liberale, cînd roboteşti întru o veche dilemă: Cîte mandarine pentru mandrinii mei?
O reală victorie postumă a lui Marino – mandariniada asta.