Din nou despre „amalgam“

Figura dlui Neagu Djuvara, unul dintre putinele personaje ale „primului“ exil politic si cultural romanesc care, dupa 1990, au revenit in tara si s-au integrat fara dificultati interioare (vizibile) in peisajul nostru intelectual, mi-a inspirat de la primele aparitii publice ale domniei sale admiratie si respect. Eruditia dublata de o distinctie aproape naturala a discursului, moderatia inteleapta si distanta lucida in raport cu oricare ar fi fost obiectul dizertatiilor domniei sale le-am perceput nu o data drept marci ale unui „stil“ care abia daca a mai supravietuit in lumea romaneasca bulversata de urmarile razboiului, de represiunea totalitara si, nu in ultimul rind, de „Cintarea Romaniei“. Scurta noastra cunostinta, petrecuta acum citiva ani, intimplator, la Constanta, mi-a intarit convingerea ca de la unul ca Neagu Djuvara generatia mea, cel putin, mai are inca, in multe privinte, de invatat. Acestea sint premizele cu care am citit scrisoarea domniei sale publicata in Nr. 140 al Observatorului cultural, in care tine sa reactioneze la unele dintre alegatiile continute intr-un articol mai vechi semnat tot aici de dl Teodor Wexler. In ceea ce ma priveste, imi declin din capul locului orice competenta in chestiunile aflate in disputa. Marturisesc insa ca argumentele dlui Neagu Djuvara, venind, […]