Din nou despre încremenirea în proiect

Una dintre întrebările recurente în cărţile lui Adam Michnik este „cum să facem faţă trecutului? Cum să găsim calea justă între amnezia colectivă, scleroza intenţionată, amputarea trecutului plin de ticăloşii şi nedreptăţi şi şedinţele colective de ură, răzbunare şi falsificare a istoriei, conţinute în reţeta noilor populişti şi noilor absolutişti?“. Greu de răspuns, cu atît mai mult cu cît de modul în care ne raportăm la trecutul imediat depinde capacitatea noastră de a înţelege ceea ce se petrece în prezent, în imediata noastră actualitate. Cu atît mai dificil este de dat un răspuns raţional, argumentat şi ferm, cu cît discursul public pe această temă a devenit, în ultimii ani, monopolul „anticomuniştilor de pe urmă“ (pentru a-l cita, din nou, pe Adam Michnik). Incapabili de cel mai mic gest de protest în timpul regimului comunist, aceştia încearcă acum să-şi răscumpere frica şi neputinţa antedecembristă printr-o retorică anticomunistă pe cît de vehementă, pe atît de ineficientă în plan politic şi etic. Paradoxal, intensitatea diatribelor la adresa abuzurilor regimului comunist e direct proporţională atît cu tăcerea lor de dinainte de 1989, cît şi cu lipsa de reacţie în faţa derapajelor (eufemistic spus) actualei puteri politice. Încremeniţi în proiect, toţi aceşti „anticomunişti veninoşi“ (cu […]