Două dosare substanţiale din presa franceză

Dosar Le miracle grec/ Miracolul grec în Philosophie Magazine

Philosophie Magazine hors-série nr. 30 propune un dosar pasionant, intitulat Le miracle grec, în care o serie de specialişti, filozofi, istorici, elenişti etc. sînt convocaţi să răspundă întrebării dacă secolul al V‑lea înainte de Hristos, în care grecii au inventat „totul“ (cum se spune pe coperta revistei): democraţia, etica, istoria, matematicile, mitologia, filozofia, tragedia ş.a.m.d., reprezintă un „miracol“ în istoria civilizaţiilor lumii sau numai o „revoluţie“, care poate fi explicată prin diverşi factori contextuali. „Formula se naşte – scrie în editorial Sven Ortoli (redactorul-şef) – sub pana lui Ernest Renan, în a sa Rugăciune pe Acropole/ Prière sur l’Acropole, în care îşi exprimă emoţia în faţa «acestui loc în care perfecţiunea există». Însă are ea un sens? Nu, au răspuns Jean-Pierre Vernant şi succesorii lui. «Miracol» e un termen prea încărcat, prea creştin, prea simplist; el sugerează efectul unui fulger, care pune în paranteză istoria şi cauzalitatea, circulaţia ideilor şi modul în care ele se transformă în timp. În concizia lui fulgurantă, termenul privilegiază tendinţa supărătoare de a focaliza privirea numai asupra Greciei, şi în particular asupra Acropolei din Atena. El impune distincţia între arian şi semit, şi ignoră acele rădăcini care coboară pînă la Egipt şi Babilon. În fond, spune Vernant, ar fi mai indicat să vorbim despre o revoluţie care se înscrie în timpul oamenilor şi care face trecerea, în mare, de la un univers mitico-religios la acela al raţiunii şi al inteligenţei critice. O revoluţie a gîndirii prin intermediul acestei curiozităţi reflexive («raisonnée») faţă de lume care poartă numele de filozofie şi despre care Platon şi Aristotel spun că are de-a face cu thaumazein, capacitatea de a se mira şi de a se nelinişti. Poate nu chiar un miracol, dar totuşi un fenomen ieşit din comun. În latină miraculum…“ – notează editorialistul.

Legat de influenţele pe care Egiptul antic le exercită asupra vechilor greci, mă opresc asupra excelentului interviu pe care egiptologul Jan Assmann îl acordă lui Wolfram Eilenberger (tradus din germană de Olivier Mannoni), Un lung dialog cu Egiptul/ Un long dialogue avec l’Égypte: „Dacă ne întrebăm cum o cultură a putut să fie atît de pregnantă timp de milenii, aş vorbi – în ceea ce priveşte Grecia – de un miracol al tradiţiei. Singura cultură cu care se poate compara este cultura iudaică. Actualitatea noastră occidentală poartă, aşadar, două amprente originare: cea dintîi este Israelul, adică Ierusalimul; cealaltă este Grecia, adică Atena“. Spre deosebire de evrei, grecii „nu cunosc, sub această formă, conceptul de revelaţie“; ei sînt inventatorii raţiunii – o invenţie care a marcat profund Europa –, înţeleasă ca „o formă de gîndire ce se conformează unor reguli determinate“. „O asemenea formă de gîndire, continuă Jan Assmann, trebuie văzută ca fiind în acelaşi timp socială şi diacronică. Ea comportă, aşadar, pe de o parte, un sistem de reguli prin intermediul căruia oamenii fac referinţă la ceea ce a fost deja gîndit, şi o comunitate care îşi continuă, în baza acestui sistem, reflecţia în mod autonom“. Spre deosebire de greci, egiptenii – spre care grecii „avizi de cunoaştere“ îşi îndreaptă devreme atenţia şi cu care întreţin schimburi comerciale – nu sînt „nici teoreticieni, nici cercetători“, ci „practicieni“. Ei nu au o „gîndire competitivă“, critică, precum grecii, ci o „gîndire cooperativă“, cu „o imensă nevoie de armonie“, de a se integra într-un „proiect comun“, în comunitate. În Israel, „e cu totul altceva: conceptul de revelaţie face să intre în joc o notă înalt autoritară şi normativă“. Dacă cultura iudaică, o „cultură a interpretării“, a continuat să exercite o influenţă puternică secole la rînd, în egală măsură cu aceea greacă, egiptenii, „mai degrabă rigizi şi departe de orice interpretare“, nu au reuşit să se menţină în aceeaşi actualitate. Grecii, însă, prin spiritul de deschidere, prin curiozitate, prin amestecul cu alte culturi, dar mai ales prin cultura competitivă, dialogică şi prin invenţia raţiunii, continuă „să fie prezenţi“, „să existe printre noi“: „Înainte de toate, grecii aparţineau unei culturi a disputei («une culture de la querelle»), o cultură a competiţiei. […] competitivul, voinţa de a fi mereu cel dintîi, toate acestea sînt profund gravate în această cultură. Această formă de cultură a competiţiei atletice – care e şi una, mai ales, fizică – este subordonată dialogicului“.

Filozoful Michel Serres crede, dimpotrivă, într-un „miracol“ grec, dar într‑un sens probabilistic: un miracol este „un eveniment a cărui probabilitate de apariţie este aproape nulă“. Iar în cazul grecilor, acest miracol priveşte saltul de la concret la abstract, prin inventarea spaţiului geometric: „Aici rezidă miracolul. El e în acelaşi timp istoric şi cognitiv“. La rîndul său, filozoful Luc Ferry (fost ministru al Educaţiei) vorbeşte despre trecerea de la mitologie la filozofie în cultura greacă, un proces analog celui care, în istorie, face trecerea de la naraţiunea religioasă la discursul raţional şi laic. Filozofia a fost dintotdeauna, spune el, „legată de un proces de secularizare a unui moment religios care a precedat-o“, dar asta nu înseamnă că acest proces reprezintă o ruptură radicală; între cele două există, în acelaşi timp, o „continuitate secretă“. Istoricul François Hartog (fost elev al cunoscutului elenist Jean-Pierre Vernant) vorbeşte despre naşterea istoriei ca disciplină la vechii greci: dacă la Herodot istoria reprezenta un fel de anchetă dusă asupra trecutului, din perspectiva martorilor, la Tucidide, în schimb, istoria nu mai înseamnă „a spune poveşti“ („raconter des histoires“), ci a înfăţişa evenimentele prezentului în folosul generaţiilor viitoare. Închei prezentarea acestui pasionant dosar menţionînd interviul dat de istoricul Philippe Jockey (lui Catherine Portevin), în care acesta vorbeşte despre frizele colorate ale Parthenonului, despre faptul că, la vechii greci, frumosul era „pestriţ“ („bariolé“), iar albul imperfect: „De la Roma Antică şi pînă la Europa modernă, toţi s-au străduit să cureţe templele şi statuile, răspîndind mitul Greciei albe“. La dosar a colaborat un amplu colectiv de specialişti, printre care: Cédric Villani, Paul Veyne, Jan Assmann, Luc Ferry, François Hartog, Michel Serres, Barbara Cassin, Claude Mossé, Philippe Jockey ş.a.

Dosar La splendeur de Byzance/Splendoarea Bizanţului în Histoire & Civilisations

Histoire & Civilisations numărul 19/ iulie‑august 2016 propune spre lectură un consistent dosar, La splendeur de Byzance, despre Imperiul Bizantin şi despre capitala acestuia, Constantinopol, cel mai mare oraş creştin al vremurilor sale.

Georges Sidéris, în articolul „Un empire de onze siècles“, prezintă cîteva evenimente legate de imperiul a cărui denumire provine de la oraşul grecesc care a precedat Constantinopolul, oraş fondat de un anume Byzas. Cu toate acestea, denumirea de bizantini le era străină locuitorilor Bizanţului, care se considerau, pur şi simplu, romani. Bazileu, împăratul bizantin, îşi spunea, la rîndul său, împărat al romanilor. Teodosie I, ultimul împărat care a condus întregul Imperiu Roman (379-395), este cel care a decretat creştinismul religia oficială a Imperiului. După moartea lui, Imperiul se împarte în două, Imperiul Roman de Apus şi cel de Răsărit. După dispariţia Imperiului Roman de Apus, în 476, Iustinian I (527-565) este cel care încearcă să recupereze strălucirea vechiului Imperiu, însă sub auspiciile creştinismului; în timpul domniei lui, a fost reconstruită Biserica Sfînta Sofia şi, de asemenea, a fost codificat dreptul roman, lucru care i-a conferit Bizanţului o puternică armătură juridică. Corpusul de legi bizantin a fost preluat şi în Vest, cu denumirea de Corpus iuris civilis. În secolul al IX-lea, începe convertirea ţărilor slave la creştinismul ortodox. În secolul al X-lea, în timpul dinastiei macedonene, Imperiul Bizantin cunoaşte aşa-numita Renaştere Macedoneană, Constantinopolul devenind cel mai mare oraş al Europei, cu peste 400.000 de locuitori. În 1204, cea de-a patra cruciadă reuşeşte să cucerească marele oraş bizantin, ceea ce duce, după schisma din 1054, la ruptura definitivă dintre ortodocşi şi catolici. În 1261, Mihai al VIII-lea Paleologul recucereşte Constantinopolul, care, în 1453, va fi cucerit de turci.

Despre cucerirea Constantinopolului din 1453 de către armata turcă aflată sub conducerea lui Mahomed al II-lea scrie Jean-Claude Cheynet, în articolul „Vie et mort de Byzance“. Două evenimente, remarcă -Jean-Claude Cheynet, au decis victoria turcilor. Primul a fost pătrunderea turcilor prin poarta Kerkoporta, care a fost uitată deschisă sau a fost forţată de către inamici. Cel de-al doilea eveniment a fost rănirea lui Giustiniani Longo, conducătorul celor 900 de genovezi trimişi în ajutorul bizantinilor.

Pe lîngă dosarul dedicat Imperiului Bizantin, Histoire & Civilisation propune şi alte texte interesante, aşa cum este şi interviul cu Marguerite Neveux, avînd ca subiect Numărul de Aur (1,618). Conceptul de Număr de Aur, crede Marguerite Neveux, este unul relativ recent, datînd din 1931, cînd, la Paris, apare cartea Le Nombre d’or: Rites et rythmes pythagoriciens dans le développement de la civilisation occidentale de Matila Ghyka. Aristocratul şi diplomatul român Matila Ghyka este, prin urmare, inventatorul acestei expresii, el este cel care, prin acest concept, încearcă, în contextul ascensiunii politice a lui Hitler din anii ’30 ai secolului trecut, să redea contemporanilor săi încrederea în măreţia civilizaţiei occidentale. Interesul pentru armonia proporţiilor a existat, ce-i drept, încă din Antichitate (la Euclid, de pildă), însă acest interes era exprimat prin studierea geometriei. Prima derivă către o mistică a numărului are loc în secolul al XIX-lea, la Adolf Zeising, inventatorul Secţiunii de Aur. Matila Ghyka dă Numărului de Aur, la rîndul său, o alură mistică şi ezoterică, legîndu-l de Şcoala pitagoreică şi de presupusele ei afinităţi cu Egiptul. Ghyka şi emulii săi, constată Marguerite Neveux, văd Numărul de Aur peste tot, au dezvoltat o teorie comodă, universală, care poate fi aplicată oricărei opere de artă şi care permite reducerea complexităţii unei creaţii artistice la cîteva formule matematice. Ca urmare, spiritul teoriei lui Ghyka este străin naturii adevărate a artei, crede Marguerite Neveux, natură care nu poate fi redusă la o schemă lipsită de viaţă.

În 1896, baronul Pierre de Coubertin reia tradiţia Jocurilor Olimpice, interzise în 393 e.n. de către împăratul Teodosie I. Despre originea acestor jocuri, dar şi a celorlalte jocuri sportive din Grecia Antică scrie Aurélie Damet. în articolul „Qui étaient les dieux du stade?“. În 776 î.e.n., au loc, pare-se, primele Jocuri Olimpice, dată fixată, probabil, de către Hippias din Elis. Dar, adaugă Aurélie Damet, au existat în Grecia şi alte jocuri sportive, care sărbătoreau isprăvile mitice ale unor zei sau eroi. În 586 î.e.n., au loc primele Jocuri Pytice în Delphi, ele fiind ţinute din patru în patru ani, în cinstea zeului Apollon Pythius, cel care a învins, în Delphi, şarpele Python. Primele Jocuri Istmice datează din 582 î.e.n. şi se ţineau din doi în doi ani, în Corint. Începînd cu secolul IV î.e.n., în cadrul Jocurilor Istmice, sînt introduse şi probe muzicale şi de poezie. Ele au la origine victoria lui Tezeu asupra uriaşului Sinis. Jocurile Nemeice aveau loc din doi în doi ani şi comemorau uciderea de către Hercule a leului din Nemeea. Cele mai importante jocuri sportive erau, însă, cele olimpice. Ar mai trebui spus că toate aceste jocuri aveau un pronunţat caracter religios şi se desfăşurau în preajma unor importante sanctuare din Delphi, Corint, Nemeea şi Olimp.