Cartea Graţielei Benga dedicată douămiismului poetic românesc apare, iată, într-un moment foarte potrivit. Cei aproximativ 15 ani care au trecut de la apariţia noii generaţii de creaţie, îi oferă autoarei posibilitatea de a examina un material consistent şi divers. Nu mai vorbesc despre faptul că – aşa cum remarcă şi Graţiela Benga, în „Introducere“ – subiectul a suscitat şi suscită în continuare (chiar dacă, în prezent, ceva mai voalat) interesul criticilor şi istoricilor literari. Fiind o lucrare ştiinţifică bine realizată, cartea este construită în aşa fel încît să conţină, în primă instanţă, analiza celor mai importante puncte de vedere legate de poezia Generaţiei 2000, opinii pe care nu doar le inventariază, ci le şi expune examenului critic: „De prea multe ori, opiniile se reduceau la clişee: toţi tinerii poeţi scriu la fel, sînt minimalişti/ biografişti, sînt vulgari, ba chiar pornografici. Reţeta lor comună e antipoetică, sînt ignari şi agresivi. Şi astăzi, după un deceniu şi jumătate de la ceea ce poate fi numit, convenţional, momentul zero al unei noi poetici, se mai întîmplă să auzim aceleaşi formulări stereotipe, tivind periodic volubilitatea inexpresivă a unor voci care susţin că sînt atente la fenomenele literare contemporane“.
E foarte adevărat, unii dintre reprezentanţii promoţiilor literare anterioare au simţit nevoia să ia atitudine, în încercarea lor de a-şi conserva poziţiile pe care le ocupau în istoria recentă a literaturii. Aceste reacţii nu au reuşit decît să atragă şi mai mult atenţia asupra unor „insurgenţi“, care au obţinut foarte repede ceea ce şi-au dorit: consacrare imediată prin scandal şi atitudini de frondă. În acest context, a început să se vorbească despre criza poeziei, corelată cu o alta existentă la toate nivelurile societăţii româneşti. Înainte de publicarea unor scrieri douămiiste de certă valoare, îşi fac apariţia manifestele. Cele mai de impact s-au dovedit a fi fracturismul şi utilitarismul. Atitudinea celor tentaţi să ia totul de la zero – neacceptînd modelele şi poeticile anterioare, considerate, bineînţeles, vetuste şi istoricizate – se dovedeşte utilă noului început de drum. Ele marchează/provoacă spargerea unor tabuuri, pulverizarea unor inerţii de gîndire şi regîndirea unor concepte operaţionale.
De exemplu, problematica autenticităţii. Graţiela Benga examinează cu atenţie – în prima parte a cărţii, intitulată „Spiritul şi litera“ – atitudinile contradictorii care au condus (unele dintre ele) la configurarea unor adevărate poetici reprezentative pentru tipurile de discurs practicate în acest deceniu şi jumătate de poezie românească. Subcapitole precum „Tineri pe extreme“, „Tineri (bine) temperaţi“, „Persuasiune, prescripţie, adicţie“ şi, mai ales, „Convenţie, avangardă“ şi „decadentism“. „Strategii – între utopie şi distopie. Propuneri conceptuale“ sînt foarte bine documentate şi se vor dovedi, cu siguranţă, foarte utile istoriografiei literare. De asemenea, în cartea de faţă, este tratat pentru prima oară la modul serios fenomenul online, „reţeaua“ care a contribuit decisiv, după părerea mea, la închegarea Generaţiei 2000.
Ontologie de esenţă tare
După ce ia în discuţie multiplele valenţe ale postmodernităţii care s-au manifestat şi se manifestă încă în Occident, după ce verifică funcţionarea unor concepte propuse de unii teoreticieni ai literaturii, Graţiela Benga face următoarea observaţie foarte importantă în economia cărţii de faţă: „Tinerii autori români cunosc cel puţin cîteva dintre direcţiile postpostmoderniste care se conturează în Occident, începînd cu eseul lui Steven Knapp şi Walter Benn Michaels, Against Theory, pînă la performantism, iar textele lor programatice arată desluşit că, spre deosebire de cele mai multe dintre direcţiile occidentale, preferă deplasarea accentului dinspre componentele epistemologice şi estetice spre o dominantă ontologică – fapt vizibil (şi) în producţiile poetice din jurul anului 2000. În singurătate sau în relaţiile de convieţuire sub semnul libertăţii şi creativităţii (inclusiv în marea utopie a Ciberspaţiului), trăirea este ghidul şi ţelul poetului douămiist. Fără o ontologie «tare», literatura nu înseamnă nimic“.
Mi se pare demn de remarcat faptul că autoarea nu ia „de-a gata” nici o aserţiune referitoare la felul de a fi al poeziei douămiiste. De altfel, pare refractară chiar ideii de aserţiune, de „adevăr“ imuabil ce ar încerca să se sustragă examenului critic. Graţiela Benga îşi impune prin forţa argumentelor şi prin fineţea observaţiilor perspectiva sa asupra poeticilor contrastive şi concurenţiale din interiorul douămiismului.
De pildă, în „Cîteva intersecţii şi o reţea“, unul dintre subcapitolele părţii a doua a lucrării, intitulată „O altfel de poezie sau mai multe?“, după ce numeşte cîteva dintre contrapunctele teoretice referitoare la discursul multifaţetat al Generaţiei 2000, autoarea ajunge la concluzia că: „Dată fiind această (dez)organizare de tip reţea in progress, cu noduri şi răspîntii în continuă metamorfoză, nu se poate vorbi despre o poezie douămiistă, cu invariante indiscutabile şi o viziune comună asupra lumii. Stereotipurile care însoţesc această poezie (mizerabilistă, biografistă, viscerală, pornografică) sînt inadecvate şi înşelătoare, deoarece fiecare în parte defineşte doar un mic segment al acestei poezii, nicidecum întregul ei. Diversă, în mişcare, cu cîteva etape de cristalizare, cu continuităţi şi discontinuităţi (intra muros, dar şi în raport cu poezia care o precedă), poezia anilor 2000 nu este expresia literară a unei concepţii omogene despre lume în care se regăseşte, mai mult sau mai puţin compact, un grup de scriitori, ci este scrisă de autori douămiişti, în sensul dat de momentul afirmării lor“.
Nervul contestatar şi conştiinţa singularităţii
Graţiela Benga analizează la firul ierbii majoritatea textelor manifeste atinse de „nervul contestatar“. După cum rezultă şi din acest volum, douămiiştii luptă, cel puţin în plan teoretic, împotriva instituţionalizării convenţiilor literare, împotriva oricărei forme de constrîngere estetică sau paraestetică. Această atitudine este devoalată retoric în Manifestul fracturist semnat de Marius Ianuş şi Dumitru Crudu, publicat iniţial în Monitorul de Braşov, în octombrie 1998. După cum reiese din textul manifestului, fracturismul are mai multe niveluri: sociocultural, psihologic şi estetic. Se declară ca fiind reflectarea literară a unei realităţi noi. Fracturismul luptă împotriva „negustorilor de idei depăşite”, împotriva celor care consideră că literatura şi-a atins apogeul la sfîrşitul anilor optzeci şi că poezia tinerilor ar fi o copie nereuşită a lunediştilor sau a textualiştilor. În fapt, fracturismul dispreţuieşte cotididianul (postmodern) şi jocurile textuale, considerîndu-se primul model de ruptură radicală faţă de postmodernism.
Un al doilea manifest douămiist este cel al utilitarismului poetic, teoretizat de Adrian Urmanov în articolul „eu sunt poemul utilitar“. Pornind de la ideea că textul poetic este mort, dacă nu-l implică pe cititor, Urmanov vorbeşte despre „imunizarea sensibilităţii în faţa stimulilor“, care s-ar traduce printr-o imposibilitate de raportare a receptorului la textul poetic. Autorul manifestului de faţă îi reproşează fracturismului lipsa unui echilibru de comunicare, considerînd că acesta s-ar limita la a fi doar o altă formă de dezechilibru, prin accentul prea puternic pus pe bruiaj şi prin privilegierea unei singure componente a procesului de comunicare. Prin această delimitare de fracturism, Urmanov încearcă să-şi impună conceptul şi viziunea tocmai printr‑o reîntregire a mecanismului de comunicare, care ar redeschide canalele de receptare poet-cititor. Poemul utilitar s-ar construi pe principiile textului de advertising, însuşindu‑şi de la acesta toate formele de persuasiune. Se vrea a fi util, la modul cel mai practic, pentru a fi asimilat cu uşurinţă, pentru a dobîndi capacitatea de a se „auto/ re/ genera în conştiinţă“. Fracturismul şi utilitarismul nu sînt singurele manifeste ale Generaţiei 2000. Mai amintesc aici alte două: Deprimismul lui Gelu Vlaşin şi Performantismul lui Claudiu Komartin.
Aceste poetici neoavangardiste au avut importanţa lor în contextul în care au fost publicate. Ruperea de postmodernism (care nu este doar un curent literar, ci o adevărată eră socioculturală) reprezintă o îndrăzneală, o frondă ce s-ar fi putut dovedi mult mai fertilă în planul creaţiilor literare propriu-zise. Opoziţia făţişă faţă de optzecismul textualist şi-a găsit însă mai mulţi adepţi în cadrul Generaţiei 2000.
Se cuvine să adaug cîteva rînduri despre asimilarea în plan estetic şi axiologic a pretenţioasei idei de înnoire radicală. Pentru ca evoluţia estetică să fie posibilă, aceasta trebuie să urmeze un proces tumultuos şi, uneori, contradictoriu, întemeiat pe voinţa de înnoire cu orice preţ. Procesul implică două atitudini complet diferite, în punctul lor de plecare, dar complementare per ansamblu. Prima ar fi aceea a momentului zero. Se caracterizează prin curajul de a lua totul de la început, are „impertinenţa“ de a pune între paranteze decenii întregi de experienţă livrescă. Cealaltă atitudine ţine cont, în egală măsură, de experienţa literară anterioară şi de rezultatele „efectului revoluţionar“ al scriitorilor care şi-au asumat statutul de reformatori. Ea se foloseşte de experiment, fără a fi ea însăşi experimentală. Primul tip literar şochează, poate eventual să schimbe ceva la nivelul mentalităţilor, provoacă reacţii. Anarhismul cultural este util, prin electroşocurile administrate periodic canoanelor în vigoare, cu alte cuvinte, fenomenul literar este întreţinut, astfel, la parametri acceptabili de vitalitate.
O generaţie fără capodopere?
De la această concepţie porneşte autoarea în explorarea, clasificarea şi interpretarea scrierilor poetice propriu-zise. Partea a treia a cărţii, „Poezia. Cîteva căi de acces“, e cea mai amplă. Procesul hermeneutic scoate din generalitate diversele discursuri lirice, capabile la rîndul lor să genereze „lumi din cuvinte“ de o individualitate surprinzătoare. Autoarea reuşeşte să-i restituie fiecărui autor pe care îl ia în discuţie dimensiunea lui proprie de creaţie. Procedează şi la unele clasificări, după părerea mea, discutabile. Deşi ţinteşte individualitatea, ea cade în capcana unor generalizări cam riscante. Sigur, ele sînt mai mult orientative, după cum autoarea însăşi sugerează la un moment dat. Aşadar, „Noul realism autenticist“, „Poezia conceptului şi a limbajului“, „Poezia autenticismului existenţialist“, „Poezia neoexpresionistă“, „Poezia măştilor“, „Poezia profundului“, „Poezia traumei“, „Poezia intervalului“, „Spre o nouă topologie“. „Poezia de tranziţie moderată“, „Poezia fără bariere“, „De la fizic la metafizic“, „Poezia contradicţiilor“, „Poezia alienării“, „Poezia lucidităţii“ şi „Poezia memoriei“ marchează principalele căi de acces spre individualităţile ireductibile ce compun împreună discursul poetic douămiist.
La finalul articolului meu, aş vrea să mai adaug faptul că această generaţie, care a produs o poezie de o foarte bună calitate şi care a reuşit să se individualizeze estetic în raport cu promoţiile literare anterioare, nu a reuşit să dea încă nici o capodoperă. Eu nu mă număr printre cei care consideră că termenul de capodoperă nu mai desemnează un concept funcţional astăzi. E foarte important ca atunci cînd vrem să înţelegem un fenomen literar, în articulaţiile sale cele mai importante, puncte nodale să probeze şi nivelul valoric actual atins de cei mai buni poeţi douămiişti. Din acest motiv, demersul Graţielei Benga este foarte important. Prin intermediul analizelor pe care le propune, cercetătoarea de la Timişoara dezvăluie potenţialul fiecărui poet, în parte. Acest lucru nu se poate realiza dacă ai în vedere doar o listă scurtă de nume. Aşadar, tentaţia nereprimată a exhaustivităţii reprezintă o condiţie necesară, dar insuficientă, e adevărat, pentru detectarea acelor „zone“ de potenţialitate, din care ar fi de dorit să iasă, la un moment dat, marile cărţii ale Generaţiei 2000, în ciuda existenţei unei tendinţe minimaliste a căror menire pare a fi aceea de a trimite în derizoriu ideea de mare carte, de proiect monumental, de capodoperă.
Graţiela BENGA
Reţeaua. Poezia românească a anilor 2000
Editura Universităţii de Vest, Timişoara,
2016, 520 p.