Alice Popescu (n. 1970) a debutat editorial în 2013, cu volumul Sfoara de întins rufe (Editura Pandora M, colecţia „Cercul poeţilor apăruţi“, coordonată de Svetlana Cârstean), dar a publicat poezie încă de la 17 ani, în revistele Suplimentul Literar Artistic al Scînteii Tineretului (înainte de ’90), Astra, Contrapunct şi Dilema veche (unde a ţinut, de altfel, şi o rubrică, „Imaginarul publicitar“). De curînd, Alice Popescu – prezenţă discretă în spaţiul public (este lector universitar şi predă limba engleză) – a revenit cu un nou volum de poeme, Lucru de mînă (Casa de pariuri literare, 2017).
Structurat în trei secţiuni, „Extensii, suprapuneri, întreruperi“, „Tatapoeme“ şi „Lucru de mînă“, al doilea volum al lui Alice Popescu – care nu s-a grăbit cu publicarea poemelor în volume, dar este deja, de la debutul oficial, o poetă matură, sigură pe mijloacele ei – este unul puternic, bine construit, în aşa fel încît tonul personal şi drama familială sînt surdinizate prin gestul dedublării, al luării distanţei, al privirii din afară (există poeme la persoana I, a II-a, chiar şi a III-a, care se referă, ultimele, la „Alice“, dar vocea poetică se distanţează de cea din urmă). Alice Popescu scrie o poezie personală şi familială – în care personaje sînt mama, tata, bunicii –, dar o face luînd distanţă de sine însăşi şi căutînd mereu să evite tonalităţile dramatice. Fără să fie vreodată ironică, poezia lui Alice Popescu e de o gravitate şi de o dramă care se vor mereu discrete, surdinizate – lucru cu atît mai tulburător prin această emoţie conţinută. Poemele sale familiale sînt, de fapt, traversate, în permanenţă, de umbra/tema morţii (cartea e dedicată tatălui şi prietenilor care au dispărut între timp), iar această discreţie a tonalităţii devine cu atît mai mult de înţeles, cu cît poeta însăşi încearcă – prin textele sale – un fel de acceptare, de „domesticire“ a ideii de moarte, de acomodare cu faptul dispariţiei celor dragi: „Moartea e singurul artist care termină/ ce ai de zis./ Ea lucrează pe sub pămînt cu uneltele sale:/ îţi ciopleşte alte şi alte/ chipuri,/ pînă la os. Atît de meticuloasă că/ o poţi confunda/ cu viaţa. Din trupul tău/ se vor ivi bunicii, străbunicii şi tot aşa, un şir/ neîntrerupt pentru care la capătul ăsta/ cineva trebuie să se asigure/ că a închis robinetele, a dus gunoiul şi a decuplat/ curentul. Cineva trebuie să care valizele./ Noi eram nemuritori, tata./ Aveam doar început,/ însă soarele nu putea rămîne veşnic/ în ziua aceea dogoritoare de la Porto Pollo./ Un timp a fost multă ploaie, şi ploaia a stat,/ a nins şi s-a oprit./ Lucrurile s-au tot repetat, iar lumea s-a întors/ de pe o parte pe cealaltă ca şi cum nimic/ nu se întîmplase (Curînd vei uita şi în locul rămas va încăpea dragostea (tatei)).
De altfel, întreaga secţiune de mijloc („Tatapoeme“) preia laitmotivul „nu s-a întîmplat nimic“ (cu versiunea, cu trimitere livrescă, „locul în care nu s-a întîmplat nimic“), începînd chiar cu titlul poemelor (optsprezece texte, de la Nu s-a întîmplat nimic 1 pînă la Nu s-a întîmplat nimic 18). Sînt poeme biografice (o secţiune mai vulnerabilă a cărţii frizînd, uneori, patetismul), de creştere şi maturizare ale unei femei, poeme care evocă legăturile personajului feminin cu părinţii (în special cu tatăl), poeme despre singurătate, despre gol şi despre căutarea unui sens al vieţii; dar şi – atît de proustian – despre memorie, şi despre iubire, care definesc, sine qua non, fiinţa umană.
Prin chiar aceste teme reiterate la nesfîrşit – familia, moartea –, poezia lui Alice Popescu se apropie de cea a lui Cristian Popescu, cu deosebirea că textele celei dintîi se păstrează cu bună-ştiinţă la un nivel mai prozaic, cotidian, fără să alunece în alegorie şi chiar în metafizică, aşa cum se întîmpla la Cristian Popescu. Şi mai există, evident, o temă care-i desparte: aceea a feminităţii, pe care Alice Popescu o tematizează din loc în loc, dar de pe o poziţie, aş zice, pur fenomenologică, nicidecum ideologică ori feministă: „Stau în faţa ta,/ un eveniment simplu: picioarele, sînii,/ fundul, vîrsta,/ ochii. O femeie, poate/ nu în ordinea asta./ Mîinile mele au purtat sacoşe, poşete,/ au spălat vase, au scris/ şi au mîngîiat. Niciodată la fel./ Doar picioarele o iau mereu unul/ înaintea celuilalt. Lucrurile/ nu se vor opri aici“ (am citat poemul Femeie, din prima secţiune a cărţii). În alt loc, poeta scrie evocînd transformarea în timp a fetiţei în femeie, dar păstrarea în memoria individuală a „straturilor“ succesive (precum „exuviile“ Simonei Popescu, ori incertitudinea fetiţă-femeie de la Adela Greceanu): „O femeie se face/ în timp./ Mai întîi umple universul/ cu mama şi cu tatăl ei,/ cu Mamina şi cu tataie/ şi sobele lor liniştite“ (Nu s-a întîmplat nimic 2). Iată şi o proiecţie feminină somptuoasă printre atîtea notaţii cotidiene – o imagine fantasmată „pe dinăuntru“: „Sînt o femeie lungă/ cu haina de blană pe dinăuntru,/ cu rochii de seară,/ şaluri şi diamante. Cu tocurile înalte/ străpungîndu-mi irisul/ printre jartiere şi portjartiere,/ toate pe dinăuntru“ (am citat din poemul Casino, din secţiunea finală).
Există, aşadar, în Lucru de mînă, tema dominantă – familială – a morţii, dar ea e asociată, proustian, cu tema memoriei şi a timpului, dar şi cu aceea a feminităţii şi a corporalităţii/corporalităţilor (corpul propriu vs „corpul celuilalt“). Citez aici un poem dramatic, intens, ce scapă „surdinizării“ pe care o aplică, de regulă, poeta versurilor sale: „E o lume plină de corpuri dar eu vreau/ timp. Vreau trenurile şi lucrurile nemişcate/ din ele./ Între noi aburul alb al vitezei se va risipi/ şi vom înainta, în sfîrşit,/ pe linia fină de căldură: La Ciotat, încălţătorul de plastic (lung,/ să nu te apleci), masa de seară, îmbrăţişările, obiectele de grădină,/ suportul IKEA pentru ghiveci./ Memoria e un senzor de încălzire/ (şi de distanţe). Nu există timp./ Doar conversaţie“ (Remote control, din prima secţiune). De aici pînă la imaginea propriei morţi nu mai e mult, probabil, şi iată poemul Înot, la fel de intens, de tulburător, unul dintre poemele cele mai bune ale volumului (alături de cel de mai sus): „Iar m-a înghiţit balena şi îmi spun că/ nu sînt pregătită de/ moarte aşa, cu părul nevopsit/ şi unghiile roase,/ ca şi cum ar trebui să mor fiind/ altcineva. Deşi picioarele mi s-au desprins de mult./ La capăt sînt toate lucrurile/ pe care le-am dorit vreodată/ (mereu la aceeaşi distanţă)./ Înot./ Poate e dragoste/ sau poate/ doar apă fierbinte“. Un alt splendid poem – care merge în aceeaşi direcţie, a cursei către final, a rupturii, a „ieşirii din scenă“, a morţii – este, aşa cum îi spune şi titlul, Exit, şi face parte dintr-o specie inedită, inventată de Alice Popescu, „poemele de subsol“ (apar la subsolul paginii, semnalizate în corpul poemului din pagină printr-un indice, ca pentru o notă de subsol): „Frigul mă va disloca/ într-o zi. Ca atunci/ cînd te afunzi într-un scaun de cinematograf/ pîndind la fiecare cadru interminabil/ ieşirea, încordată ca o felină,/ perfect pregătită/ să ţîşneşti spre uşa întredeschisă, prin dîra îngustă/ de praf amestecat cu lumină“.
Şi totuşi, Alice Popescu este un constructor în acest volum, ea îşi controlează bine efectele, precum „lucrul de mînă“ (vorba titlului şi a ultimului poem), ea practică „extensii, suprapuneri, întreruperi“ şi surdinizează tonalităţile acute, pentru a domestici fricile, singurătatea, moartea. Lucru de mînă e un volum bun (cu unele inegalităţi), ce confirmă o poetă, un volum în care transpare, în cele din urmă, în mod irepresibil, o anumită energie a vieţii, „bucuria fără motiv“ a purei existenţe, şi o încăpăţînată încredere în dragoste: „[…] Doar dragostea şi maşinile de perforat/ trec dintr-o zi în alta/ ca printr-un zid“ (Maşini de perforat).